Conjurația imbecililor sau statul fictiv
Nu știu cum, dar în ziua mitingului PSD, mai precis în momentul discursurilor, mi s-a deschis un sertăraș al minții în care pusesem, mai demult, A confederancy of Dunces, cartea lui John Kennedy Toole, tradusă în românește prin Conjurația imbecililor.
Însă, pe cînd personajele lui Toole sînt, cel puțin în primă instanță, niște marionete fictive, pe scena PSD totul era cît se poate de real. Discursurile aveau același neobosit liant comun: statul paralel. Unul spunea că statul paralel e peste tot și doar printr-un noroc chior n-am dat nas în nas cu el. Altul, că lipsa banilor din sănătate și educație este cauzată de statul paralel - vorba aia, statul paralel suge sîngele poporului. Am avut și varianta în engleză, deep state – spune altcineva, într-o engleză agitată, sperînd, probabil că discursul îi va fi preluat de vreun CNN sau BBC. Mai bine îl spunea în rusă.
Fiecare însă și-a pus o amprentă, mai mult sau mai puțin personală. Discursul Gabrielei Firea a debutat cu o serie de întrebări cu răspunsurile incluse, pe modelul „Pedagogului de școală nouă”. „Nu e așa că ați venit de bunăvoie? Nu e așa că nu v-a obligat nimeni să veniți? Atunci, bine ați venit de bunăvoie la București!” Să nu uităm background-ul de jurnalist al doamnei Firea.
Au urmat, pe bandă rulantă. Am descoperit un Tăriceanu plin de patos și responsabilitate. Tăriceanu vrea libertate pentru popor – cu alte cuvinte, într-o țară pe care o guvernezi, te plîngi că nu există libertate, iar majorității care te-a ales îi e frică să iasă din casă. Un Pleșoianu, poet neînțeles: lozincile pe care le insufla susținătorilor rămînd fără ecou – a rămas și el, după cum a mărturisit, pe final, fără rime. Un prim-ministru extrem de vocal și înfipt – doamna Dăncilă, electrizată ca niciodată pînă atunci, a tot dat înainte cu dragostea de popor și unitatea. Paranghelia a fost încununată de Liviu Dragnea. Probabil cel mai poticnit dintre discursuri. Bine, se făcuse tîrziu și era și foarte cald. Însă aici nu-i găsesc nici o scuză.
Pentru că, față de alegătorii lor, care se aflau acolo, de ore bune, în picioare, în căldură, obosiți, pe care îi mai aștepta un lung drum spre casă cu autocarul, personajele care au țopăit pe scenă erau impecabile, ca scoase din cutie. Și mergeau acasă cu mașina cu aer condiționat. Nimeni dintre cei care au sforăit discursurile nu s-a obosit să iasă mai înainte în mulțime, ca să dea mîna cu alegătorii. Politicienii nu și-au întrebat susținătorii de ofurile lor, de problemele vieții lor, de zi cu zi, în România; n-au făcut decît să se plîngă, de la tribună, de propriile probleme pe care le transferau, șmecherește, asupra celorlalți. Distanța dintre liderii PSD și votanții lor mi s-a părut extrem de clară, iar „statul paralel” pe care l-au tot invocat, pînă la ridicol, a reușit să-i transforme pe ei într-un stat care pare, mai degrabă, unul fictiv.
