Vals printre geamanduri
Au trecut niște ani. Mulți. Venisem acasă și eram puțin îngrijorat că distanțele începeau să ne împartă, că prieteniile de-o viață prindeau riduri, că ne schimbăm ireversibil. În momentul în care am pus gîndurile astea de pe only me pe friends, la o cafea, unul dintre ei, Sfătuitorul, mi-a zîmbit și m-a întrebat:
— Pe aia cu geamandurile ți-am zis-o?
— Nu.
A urmat un moment de suspans, cît o aprindere de țigară, așa cum îi șade bine unui început de poveste, ca să-i maximizeze greutatea, apoi a continuat:
— No, fii atent.
— Sînt, n-am plecat.
— Tocmai despre asta e vorba. Ei, ne naștem toți pe o plajă, la marginea unui ocean. Poate fi insulă sau continent, nu are importanță, astea dau granițe sau limite doar în cap. No, și acolo, pe marginea aia de lume facem primii pași, spunem primele cuvinte, ne facem primele castele de nisip. E ca un ring de dans, pe ritm de vals.
— Vals e pluralul de la val, nu?
— Exact. Și e muzică, dar nu se mai aude dacă te îndepărtezi de spațiul ăla, știi?
Cuvîntul „muzică” a adus cu el și întoarcerea casetei cu Neil Young, Silver & Gold, pe partea B. Că se făcuse liniște.
— Așa, zic.
— No, și trec anii și vrem să facem pași mai departe, locul nu ne mai ajunge, curiozitatea ne seacă și trebuie să ne hidratăm. Așa că facem primii pași în apă. Doar cîțiva, apoi înapoi pe nisip, iar în apă, tot așa, pînă nu ne mai ajunge nici asta. Și ne aventurăm pînă la geamanduri, the safe zone. Un timp, locul ăla safe e tot ce avem nevoie. Și poate nu doar un timp, dar asta-i altă poveste. Dar vrem să știm mai multe. Și ne îndepărtăm de geamanduri, mergem în larg, ajungem pe un vas, vasul ăla ne duce mai departe, ne încărcăm de povești cu pirați, salvăm prințese captive, ne arde soarele, ne trece, ajungem pe alt țărm, unde facem alte castele de nisip, apoi mergem și mai departe, cunoaștem alți oameni, unii stau mai mult de o cafea, alții sînt sunați și trebuie să plece rapid undeva, în fine, înțelegi.
— Relativ, zic. Unde vrei să ajungi încă nu știu.
— Pentru că nu am terminat. Ei, mai ții minte geamandurile?
— Da.
— No, poți pleca oricît de departe, trăi cîte vieți ai chef, și pe ale altora dacă nu-ți ajunge, dar de fiecare dată cînd vrei să te întorci de unde ai plecat, dacă nu uiți locul, geamandurile te vor aștepta acolo, unde le-ai lăsat. Poate decolorate de timp și valuri, de soare și furtuni. Dar vor fi acolo. Geamandurile alea sînt prietenii tăi.
Au trecut niște ani. Mulți. Povestea asta a rămas. Adevărat, ca orice amintire, se mai schimbă, odată cu mine. Geamandurile, unele au rămas, altele s-au transformat în scaune goale, care stau cu noi la masă, țărmul — ringul de dans de altădată — are în nisip multe raze de lumină acolo unde erau oameni, iar muzica se strînge în ea pînă ajunge doar un vis. Iar în el, Neil Young cîntă mai departe, de pe aceeași casetă Silver & Gold, versurile de pe „Distant Camera”:
„On the floor where daylight dances
With the ones
that missed their chances,
When they couldn't let it show,
Lies the land of sweet surrender,
Like a dream
it might have ended there,
but we didn't even know.”
Foto: flickr
