Damblaua cu tradiția

România trăiește într-o bojdeucă. N-o fi ea grozavă, dar s-a obișnuit așa. S-a obișnuit cu pereții strîmți, cu tavanul jos, cu ferestrele mici și cu șuieratul vîntului care intră prin crăpături. Crăpăturile le tot acoperă, dar înăuntru e tot mai frig. Cînd închide ușa, trebuie s-o ridice nițel din țîțîni, că pragul i s-a cam umflat. Cînd deschide ferestrele, o face cu grijă, ca să nu pice geamurile; nici masa din sufragerie nu mai are mult. Dacă o muți din loc, îi cad picioarele.

Cu toate astea, România e mîndră de bojdeuca ei. Pe lîngă toate mobilele vechi și acoperite de praf, zace și cel mai prețios obiect: lădița de zestre. E plină cu tradiții. Pe vremuri o deschidea și o arăta oricărui străin îi trecea pragul. În ultimii ani însă, pare că a ajuns să-și scoată tradițiile doar pentru ea, ca să se minuneze de una singură de cît de rezistentă e stofa lor. României i-ar trebui totuși niște ochelari, căci tradițiile ei, frumoase cum sînt, se cam descos pe la cusături.   

România oftează. Pe vremuri avea pretendenți. Frumușei, bogați, dar ea s-a ținut dîrză. A învățat-o mă-sa bine: să țină nasul pe sus. Nu se vinde ea străinilor – și-și privește tradițiile ca pe o consolare. N-are nevoie de nimeni cînd are așa comoară.

S-a împrietenit, ce e drept, cît de cît, cu o damă mai în vîrstă. Dar și asta e o țoapă. Europa, prima oară cînd a venit la ea în vizită, era să-i dărîme casa. Căci nu știa cum să se poarte cu ușa defectă, cu ferestrele uzate și cu WC-ul din curte. Europa a vrut să-i aducă instalatori, zugravi, tîmplari, a vrut să-i modernizeze bojdeuca. România a refuzat vehement.

României îi e frică de schimbare. O apucă damblaua de frică să nu-și piardă tradițiile. Ce nevoie are ea de modernizare? Dacă pică tavanul? Dacă pereții crapă și mai mult și se duce naibii toată șandramaua?

Mai bine așa. Departe de mersul „firesc” al lumii. Firesc e un soi de-a zice, căci numai firesc nu i se pare ce se întîmplă în societățile moderne care au renunțat pînă și la familia tradițională.

Modernizarea e ochiul dracului, știe ea mai bine. România e o fată mare și cuviincioasă. La ea în casă icoanele stau pe pereți și lada de zestre e intactă. Nu ca la alții, niște degenerați care vorbesc despre drepturile omului, discriminare, rasism și alte asemenea concepte pe care ea nu le înțelege și nici nu încearcă să le înțeleagă. La ea acasă România are grijă de tradiții și nu tolerează abateri de la reguli. Dacă îi ataci cutumele, România devine un balaur care mănîncă sfinți și scuipă draci.

În ultima vreme însă are o îngrijorare: pare că tradițiile ei au prins iz de mucegai. Așa că a hotărît să-și închidă ferestrele și geamurile și să ferece bine ușa ca să le salveze. România a învățat de mică să nu stea în curent, că răcește.

Încet, dar sigur, România se izolează în propria bojdeucă. Chiar dacă se face din ce în ce mai întuneric și lipsa de aer o cam sufocă. Preferă așa, decît să-și piardă identitatea. Căci ce ar mai fi România fără tradițiile ei? Nu vrea decît să rămînă singură, cu ele. Pînă la moarte.