Cei doi iubiți ai României
Observ că se croșetează din ce în ce mai multe emisiuni care au în titlu „România”. În afara celor deja patentate Românii au talent, Vocea României sau Ce spun românii, au mai apărut unele noi, Cîștigă România, România, jos pălăria sau Ie România. În plus, și reclamele au prins un iz de românism, de la bănci la supermarketuri, campaniile publicitare folosind anul Centenarului ca motor de sensibilizare a clientului.
Căci – mîndria de țară. Dar ce este mîndria de țară?
Ia, Eminescu, apartenența la suflet, Meșterul Manole sau Miorița sînt argumente care zac de prea multă vreme în lada cu zestre a unei mirese fără pețitori. Le scoatem la sărbători, le scuturăm de molii, defilăm cu ele, doar-doar atragem vreun pretendent, după care le punem la loc și înjurăm steaua noastră nenorocoasă.
Și m-am gîndit așadar la acest cuvînt, care nu este doar demonetizat, dar care este extrem de prost cultivat în România anului 2018 – patriotismul.
Bunăoară, am trecut acum cîteva săptămîni prin Crîngași. La gura de metrou era organizat un tîrg tradițional. Muzică populară, grătare, ii made in China, ciorapi, căciuli, vin prost, veselie, viață. M-am strecurat în grupul de spectatori care chiuiau pe lîngă scenă. Chipuri luminate de bucurie. E frumos, vă place? – am întrebat o doamnă. „E tare frumos, e așa, ca de sărbătoare.” Da’ ce se sărbătorește? „Asta, mărțișorul, România, că sîntem români!” Și de ce sînteți mîndră că sînteți româncă? „Păi de ce n-aș fi?” După care a mai tras o chiuitură și s-a prins în horă cu alți români.
La trei stații de metrou mai încolo, la Victoriei, un grup de oameni demonstra în fața Guvernului. Fără grătare, fără vin, doar cu frig, burniță și îndîrjire. Oamenii ăia nu-și chiuiau mîndria că sînt români, dar își strigau revolta față de guvernanți. Pentru că își iubeau țara.
Cele două imagini s-au suprapus în capul meu. Mi s-au părut două definiții diferite ale patriotismului. Unii petreceau, alții demonstrau. Primii păreau fericiți, ignorînd faptul că în România lucrurile nu sînt deloc roze. Ceilalți erau mai degrabă triști, dar cu speranța că îndîrjirea lor nu va fi în van. Și că în România vor veni și vremuri bune.
România are, așadar, doi iubiți. Unul îi pune muzică, o scoate la sindrofii, îi spune vorbe dulci, dar cînd se supără pe ea, îi întoarce brusc spatele și o înjură. Celălalt nu o menajează, îi spune că are defecte, dar rămîne lîngă ea, o încurajează și o ajută să meargă înainte.
