Omul care scrie
articol preluat de pe mirceavasilescu.blog
Jurnalele de pînă acum ale lui Mircea Cărtărescu au fost sucite pe toate părțile nu numai de critici literari, dar și de editorialiști ai neamului, de jurnaliști și de tot felul de dătători cu părerea. Fiecare s-a simțit dator să spună ceva despre autor și despre felul cum se dezvăluie el în jurnale. Fiecare s-a străduit să-l eticheteze cumva, crezînd că „l-a prins”: îmi aduc aminte că am citit, la vremea respectivă, destule păreri despre „ego-ul uriaș” al lui Cărtărescu (în articolele unora care făceau ture diletante pe ogorul psihanalizei), am citit înfierări ale autorului pentru că, în copilărie, omora insecte, am citit tot felul de lucruri scrise de oameni care – credeau ei – s-au prins, au înțeles definitiv omul și opera, și-au explicat totul.
Eu n-am înțeles. Așa că i-am citit jurnalele de pînă acum cît am putut de ingenuu, străduindu-mă să descopăr cît de mult pot din mintea și sufletul lui Mircea Cărtărescu. Acum citesc Un om care scrie cu uimirea și discreția care – cred eu – sînt necesare atunci cînd un mare scriitor îți pune în față viața lui personală și intelectuală, însăilările zilnice ale neliniștilor, panicilor, bucuriilor și trăirilor de tot felul.
Cărtărescu însuși își exprimă, în acest nou jurnal, dezamăgirea față de felul cum e receptat în țară. Căci – să nu uităm – în afara cronicilor și articolelor (mai bune sau mai proaste, după voință și putință) despre cărțile lui, s-au scris multe enormități care n-au legătură nici cu opera lui, nici măcar cu realitatea: că e „băsist”, că statul a „băgat în el miliarde” pentru a-l promova în străinătate (ceea ce e un fals și-o manipulare grosolană), că „a coabitat cu securitatea” și alte uriașe prostii pe care o parte din public le înghite pe nemestecate și le crede. E greu de priceput de ce, dacă tot le-a plesnit norocul de a avea un asemenea mare scriitor, societatea și cultura noastră nu sînt capabile să-l accepte așa cum e și să se bucure, ci tind mai degrabă să-l hărțuiască, să-l denigreze, să-l respingă. Scriu acum o carte în care încerc să dau o explicație acestei stranii pofte de a face zob niște oameni excepționali, precum Cărtărescu și alți intelectuali care au avut parte de un astfel de tratament. Căci, între timp (iar acest nou jurnal cuprinde chiar această perioadă) a intrat definitiv în circuitul scriitorilor de referință ai lumii, e acolo, printre „cei care contează”. Chit că în mica noastră provincie sînt destui care n-au observat asta ori se fac că nu observă.
Așa că citesc, pur și simplu, Un om care scrie, bucuros peste măsură că mă pot strădui să înțeleg cu adevărat cum este omul ăsta care scrie. Și mi se pare extraordinar că pot face asta „în prezența lui”, citindu-i și celelalte cărți, urmărindu-i aparițiile publice și pierzînd șirul premiilor internaționale cu care, pe bună dreptate, a fost răsplătit.
Altminteri, desigur, aștept să văd „ecourile” la acest nou jurnal. Pariez că n-o să aflu nimic nou din ele (sînt prea sceptic?): aceleași încercări de „profilare” psihologică mai mult sau mai puțin diletantă plus, eventual, reluarea cu această ocazie a „vechilor dureri” despre „cît a băgat statul român” ș.cl.
Între timp citesc, vorba unui călugăr din secolul al XVII-lea, „tot binișor, frumos și rar”.
articol preluat de pe mirceavasilescu.blog
