Zboruri
Mi-am dorit întotdeauna să călătoresc. Cînd eram copil și vedeam urma ca de zăpadă spulberată a cîte unui avion, începeam să cînt imediat: „Avion cu motor/ Ia-mă și pe mine-n zbor”. Și stăteam așa, cu capul pe spate, pînă mă lua amețeala și cerul revenea la culoarea lui normală. Nimeni din familia mea nu știa să-mi spună cum e, căci nu zburaseră.
M-am urcat într-un avion cînd aveam 20 și ceva de ani. Nu mi-a fost frică. De abia așteptam să văd cum ne înălțăm. Încă mă fascinează forma norilor. Am învățat cîte ceva despre ei. Între timp am aflat și că examenul la meteorologie e unul dintre cele mai grele pentru cei care își doresc să obțină un brevet de pilot.
Ce e deasupra noastră ne face să visăm cu ochii deschiși. Așa că încă mă bucur cînd am biletul de la geam. „Mările” văzute de pe hublourile mici și sucul de roșii, pe care îl beau mereu, mă ajută să-mi pun gîndurile în ordine. Ești și pe pămînt, dar și mai sus de el. Ca și cînd ai vedea, de la o oarecare distanță, propriul desen, lucrurile care te preocupă, poveștile cărora nu le-ai dat încă de cap.
Am zburat cu elicopter, cu avioane mici și mari. Aproape și departe. Am așteptat la porțile de îmbarcare, am scris texte în aeroporturi, am citit, am rîs și am plîns. Au fost momente cînd aş fi dat orice să mă pot întinde într-un pat după un drum de 11 ore, care nu se terminase. Înțeleg că există deja și posibilitatea asta.
Cînd decolezi, pînă ajungi la înălțimea de croazieră, lumea se vede ca-n vis. Nu e la fel, deși recunoști totul. Texturile se schimbă de la un minut la altul. Timpul se suspendă și el. Pămîntul devine mic și prietenos.
Am încercat să-i povestesc cuiva, de curînd, ce pierde dacă nu zboară. Mă uitam la fața lui și îmi dădeam seama că frica e mai adevărată decît toată „vata de zahăr” și crestele înzăpezite ale munților, cu care îl ademeneam eu.
În jurul meu am avut oameni terorizați de gîndul că se vor urca într-un avion. Și pe care nici o statistică din lume și nici un argument rațional nu îi puteau convinge că nu e mijlocul de transport cel mai periculos. Unii și-au adormit spaima asta, alții trăiesc în continuare cu ea.
Nu știu dacă ajută, dar unora le-am povestit despre niște femei foarte curajoase. Aviatoarele românce, care au salvat multe vieți în al Doilea Război Mondial, transportînd răniți de pe front. Escadrila Albă e un episod eroic, despre care se știe prea puțin, din păcate.
