„Să-mi spuneți dacă are talent”
Cînd eram elevă, ai mei m-au trimis la tot felul de cercuri cu activități extrașcolare: sport, muzică, creație literară. La gimnastică și balet am mers cîțiva ani, după care am abandonat. Cu urechea muzicală nu s-au putut face minuni. M-am chinuit niște luni cu o chitară, învățasem niște acorduri și puteam să reproduc acordurile de la Din oceanul Pacific/ A ieșit un pește mic, dar cam atît.
La cenaclul literar ne jucam cu cuvinte. Produceam un fel de strofe cu rime. Nu-mi amintesc să fi citit lucruri, ci mai degrabă scriam „poezii” naive, care deveneau niște exerciții suprarealiste în absurdul lor. Nu știam atunci nimic despre dadaism și nici despre cuvintele extrase dintr-o pălărie.
În fiecare dintre locurile astea se creau niște ierarhii, pe care profesorii le alimentau. Vedetele grupului erau în stare să facă perfect ce ni se cerea. Mi-l amintesc bine pe băiatul talentat de la cenaclul literar: deșirat, cu ochelari, inteligent și sclipitor cînd aranja cuvintele. Ce scria el părea ușor, nu se simțea poticneala noastră. Pur și simplu, rimele îi curgeau prin vene. În mintea mea de clasa a VI-a, mă gîndeam că sîntem norocoși să cunoaștem așa un talent, să-l avem printre noi. Aș fi putut să bag mîna în foc că o să devină un mare „poet”. Și nu eram singura, toți ne uitam la el ca la un geniu.
Nu știu ce a făcut băiatul ăsta, dar scriitor n-a devenit sigur. Cum nici mari cîntăreți nu s-au făcut cei care cîntau dumnezeiește la chitară.
Un prieten mi-a povestit la o masă cum cariera lui de pictor, cu premii internaționale, s-a terminat la 12 ani. Părinții lui nu l-au încurajat și asta l-a făcut să sufere și să abandoneze. Într-un fel doar, pentru că a devenit un mare make-up artist, folosindu-se inițial de pensulele cu care își făcea lucrările.
Între timp, am ajuns să lucrez eu însămi cu copiii. De cînd fac cu Svetlana Cârstean Incubatorul de cultură am văzut cît de mult își doresc unii părinți să aibă copii talentați. Ce mult contează pentru ei această recunoaștere din partea cuiva „avizat”. Bun, învață niște lucruri, foarte bine, dar ca să fie vedetă, are nevoie de aptitudini.
Am avut într-o grupă un puști care, exact ca băiatul pe care l-am cunoscut în copilărie, la orice exercițiu făceam, el ne întreba: „Pot să scriu în versuri, cu rimă?” Am încercat să-l deturnăm de la setarea cu care venise de acasă și pe care ceilalți i-o alimentau. Spre sfîrșitul întîlnirilor noastre, copilul se relaxase, nu se mai baricada în spatele unor cuvinte care n-aveau nici o legătură cu el, de fapt. Și care îi rămîneau complet străine.
Cînd părinții ne întreabă dacă copiii lor au talent literar, ne cam crispăm. Îți vine să răspunzi abrupt: nu, n-are, lăsați-l în pace să citească liniștit și, dacă o să aibă chef, o să și scrie la un moment dat.
Că unii dintre copii au un bun simț al limbii și construiesc povești spectaculoase, că instinctiv fac concordanța verbelor în narațiune, asta e cu totul altceva. E ceea ce merită cultivat printr-o expunere la texte literare cît mai diferite. De aceea, procesul e invers: întîi citim în ateliere și apoi scriem. Literatura ne provoacă și ne educă gustul. Un cititor „talentat” are mult mai multe șanse să ajungă să scrie bine. Și asta vedem cu toți copiii cu care lucrăm. Invers nu cred că e posibil. Fără ferestre deschise n-avem cum să vedem cerul.
