La şcoală: literatură română sau literatură pur şi simplu?
Un amic mi-a citit, la telefon, lista de lecturi suplimentare (sau „de vacanță“, cum preferați) pe care fiica sa – elevă la gimnaziu – a primit o la școală. Voia să-mi ceară părerea – că, deh, eu sînt „de română“ la bază, el se pricepe mai degrabă la altele, deși e un pasionat cititor. Autor cu autor și titlu cu titlu, am recunoscut lista de lecturi suplimentare pe care am avut-o și eu cînd eram prin clasa a șaptea (adică în anii ’70 ai secolului trecut) și care era „în uz“ și cînd am devenit eu profesor de școală generală, în anii ’80 ai aceluiași secol: Cuore (Edmondo de Amicis), Singur pe lume (Hector Malot), Tartarin din Tarascon, niște Jules Verne și alți autori străini. Plus cîțiva români: Emil Gîrleanu, Otilia Cazimir, Sadoveanu etc. N-am știut ce părere să-i dau: am amuțit la gîndul că „lecturile de vacanță“ sînt imuabile, de decenii încoace.
N-aș vrea să generalizez. Cu siguranță că la alte școli și la alți profesori listele arată altfel. Dar, cu această ocazie, m-am gîndit să pun cîteva întrebări despre cum se face literatura în școală. O să scriu un mic serial de texte pe această temă, pentru cine are timp și chef să le citească. E vară, anotimp de „lecturi suplimentare“. Poate alung plictiseala cuiva. Am mai scris, de-a lungul timpului, despre astfel de subiecte și-am constatat că sînt mulți interesați de soarta literaturii în școală.
Prima întrebare care cred că merită un răspuns clar este asta: oare în gimnaziu ar trebui să se facă literatură română sau, pur și simplu, literatură?
Să mă explic. În prezent, se predau doar texte de scriitori români. Iar una dintre pretențiile „sistemului“ este ca autorii să fie reprezentativi (deși există multe texte foarte bune scrise de autori contemporani, dar, deh, cică nu sînt „reprezentativi“ – vezi și dosarul publicat recent de Dilema veche pe această temă, coordonat de Adina Popescu, ea însăși o excelentă scriitoare de literatură pentru copii). Așa că, în gimnaziu, se fac texte de Eminescu, Creangă, Caragiale, Blaga, Arghezi, Sadoveanu și alții. Inclusiv Brătescu-Voinești (un mediocru!), cu Puiul său. Nu toate textele sînt pe înțelesul copiilor de 11-14 ani. Arhaismele și regionalismele lui Sadoveanu, de exemplu, sînt greu de priceput la vîrsta asta. Și Creangă e complicat (ca să nu mai vorbesc de faptul că Amintiri din copilărie nu e, de fapt, o carte pentru copii, chit că acolo este vorba despre un Nică poznaș care fură pupăza și merge la scăldat; au argumentat asta istorici literari serioși).
În general, noi stăm cam prost cu literatura pentru copii. Mai ales dacă ne referim doar la „scriitorii reprezentativi“. În schimb, în literatura universală există texte foarte bune și foarte potrivite acestei vîrste. De ce nu s-ar preda în școală, alături de scrierile autorilor români, și scrieri ale unor autori străini? De ce, de exemplu, dacă vrem să le predăm copiilor noțiuni despre povestire, n-am face asta cu un text al unui autor străin care a scris povestiri mai bune decît ai noștri? Iar la lecția despre „momentele subiectului“ am putea utiliza, tot așa, un text din literatura universală, nu tot Sobieski și românii, cum facem de zeci de ani.
Și mai există, cred, un argument în favoarea ideii de a „amesteca“, la școală, textele din literatura română cu cele din literatura universală. În vremurile noastre de mare deschidere globală și de ștergere a granițelor, în societatea cunoașterii și a conectării permanente, e nevoie de o mare deschidere a minții către lume. „Străinătatea“ nu mai e, ca în secolul al XIX-lea ori ca în doinele populare, „neagra străinătate“. Literatura poate oferi, de la vîrste fragede, într-un mod foarte plăcut și interesant, tocmai deschiderea aceasta de care e nevoie. Nu mai putem sta închiși în ograda noastră mică. Or, în școala românească, literaturile lumii sînt ca și absente. Se face literatură universală doar la liceele umaniste, o oră pe săptămînă (dar și aceea e folosită uneori tot pentru „română“, mai ales cînd se apropie Bac-ul). Așa că majoritatea absolvenților de liceu nu apucă să afle nici măcar numele unor mari scriitori din literatura universală. Nici măcar clasicii, nici vorbă de autorii contemporani. Iar dacă ne uităm pe piața de carte, observăm că se publică și se vînd mai mult traduceri decît literatură română.
De-aia zic: cred că, în școala generală, ar trebui incluse în manuale și predate atît texte de scriitori români, cît și texte de scriitori străini. Ar trebui poate să se studieze literatura, nu neapărat literatura română. Știu, unora le-ar putea părea cam „nepatriotic“, dacă nu chiar „antinațional“ – căci, nu-i așa, trebuie să avem grijă de „identitatea națională“, iar asta nu se construiește cu „străini“. (Despre asta o să scriu într-un articol viitor.)
Deocamdată, autorii străini sînt exilați la „lecturi suplimentare“, pentru cine vrea și cine poate. De-aia ajung oamenii, la vîrsta adultă, să-ntrebe, vorba reclamei, „La ce echipă joacă Kafka?“…
