Un timp ca o aripă de gîscă
La sfîrșitul lui mai, cînd s-a deschid expoziția lui Ștefan Câlția, de la Muzeul Colecțiilor de Artă, Obiecte grăitoare, m-am gîndit că o să am tot timpul din lume s-o văd, doar era deschisă pînă pe 20 septembrie. Am ajuns de abia acum, în ultima săptămînă. Așa că, dacă nu vreți s-o pierdeți, grăbiți-vă.
Ștefan Câlția a găsit o combinație atît de simplă și de umană de a pune împreună lucrările și obiectele folositoare ochiului și minții, încît îți vine să stai mult și bine în fața dulapului cu sertare de lemn, a ușii scorojite de pe Maria Rosetti, din care se revarsă o cascadă de flori sau a aripii albe de gîscă. Un sentiment de acasă, straniu și neliniștitor totodată. Lucruri care ne supraviețuiesc și duc poveștile mai departe, cu tot cu umbrele noastre.
Am trecut dintr-o încăpere în alta gîndindu-mă la tot ce am pierdut pe drum. La tot ce am recuperat. La poveștile obiectelor personale, la legătura pe care am creat-o cu ele în timp ce le purtam sau le mutam dintr-o casă în alta.
Casele comuniste n-aveau memorie, erau construite să te adăpostească. În copilărie n-am trăit înconjurată de prea multe obiecte. Dar mi s-a făcut atît de dor de brațul unui fotoliu și de mașina de tocat carne a bunicii. Stilul înseamnă tot ce ne-a plăcut, am purtat și am mîngîita vreodată. Ochiul nostru, la fel ca al personajelor din tablourile lui Câlția, rămîne mărit, imobit și uimit în fața trecerii prin lume, în fond.
Căci, marea întîlnire e cea dintre efemeritatea umană și viața obiectelor. Dintre ieri și azi, dintre greutate și fragilitate. Intimitatea vine din adevărul pe care ți-l pune în față. Nici o afectare, doar imaginea pîinii și a cuptorului în care se tot coace. M-am gîndit la omul care picta biserici și a salvat un crucifix de-o frumusețe năucitoare dintr-o grămadă de lemne pentru foc. La cele două luni cît l-a ținut ascuns sub patul în care dormea. O viață de om. De artist. Care înseamnă construcție în interior și în afară. Povestea le adună pe toate. Le dă corență lucrurilor utile și celor nefolositoare. Și pune laolaltă urme și umbre, proiecții și amintiri.
P.S. Cînd am ieșit din expoziție, m-am intersectat cu domnul Câlția. S-a așezat la masa din hol și s-a uitat dacă mai scrisese cineva în cartea de oaspeți. N-am avut curajul să-i spun nimic, deși mi-ar fi plăcut. În visul meu de azi-noapte a intrat aripa lui albă de gîscă. Era și albă și însîngerată.
