Stratul fotosensibil al memoriei
A fotografia înseamnă a scrie cu lumină. Și cel mai clar am văzut lumina în întunericul ăla roșu plin de amintiri din beciul acasei. În care sînt și azi bezne doar pînă-n glezne, pentru că a rămas un beck aprins. La lumina lui scriu acum.
Nu oricine avea aparat de fotografiat atunci. Să nu mai spun că era foarte greu să încadrezi unul într-un telefon, pentru că toți aveam fixuri. Aveam mai multe cuvinte pentru ce aveam: nu era „telefon-mobil”, ci „telefon-pe-mobilă”, de ex.
Nici eu nu aveam aparat foto. Doar un Smena pricăjit, dacă-i ziceam aparat foto începea să rîdă cu sublitzuri, dar în care încăpea un film normal, de 36 de poziții, marca Azomureș. Și mai aveam un fel de cameră obscură ca personalitatea mea de atunci, undeva în pivniță. Camera, la ea mă refer. Acolo îmi petreceam orele trecîndu-mi prietenii prin tot felul de soluții, ca să-i pot scoate cu fața curată. Dacă mă supăra cineva, îl lăsam mai mult în soluția aia numită revelator și ieșea ori mai întunecat, ori cu pete. Mă descurcam cum puteam. Mă bazam mult pe Photoshop. Care era magazinul de unde îmi procuram materia primă pentru un hobby pe care nu l-am stăpînit bine niciodată.
De atunci datează și primul meu „selfie”. Unul instantaneu. Aparatul nu mai declanșa și m-am uitat să văd ce probleme are. Și, desigur, atunci s-a declanșat și, practic, am inventat atunci „Selfie-ul prin surprindere”. N-a ajuns un trend.
Cele mai multe fotografii nereușite le-am făcut în clasa a XII-a. Finalul unei vîrste care ținea de cîțiva ani deja și care ne tot aduna sîmbăta pe la bairamuri. Apa sîmbetei pe atunci era berea, nelipsită la întîlnirile astea, și nelimitată. Eu nu beam. Și așa nu-mi ieșeau pozele, dacă mai și consumam ceva trebuiau inventate cuvinte noi pentru ce făceam eu.
Dar ne simțeam bine.
Cel mai interesant moment a fost într-o zi, cînd ne-am întîlnit iar mai mulți, fără să creăm event. („Vii, mă?” „Vin!”) Eu, tot cu Smena meu. Dădeam click și atunci, dar nu mă trimitea la altă pagină. Nici nu concepeam așa ceva, era bine acolo. Click-ul și poziția de film. Click-ul și amintirea. Simplu, știu. Doar că, la un moment dat, pozițiile din film se mai și terminau. Așa a fost și atunci. Dar oamenii se simțeau foarte fain și tot voiau poze și tot aveau idei, așa că am făcut blitz un calcul: dacă le spun că nu mai am film, se vor întrista și se duce naibii vibe-ul, sau cum se numea pe atunci starea aia. Dacă nu le spun, starea poate continua. Apoi mai văd. Și am continuat să fac poze, fără film. Doar playback, sau mai bine zis click-back. Și a fost OK, am „prins” multe momente interesante, impregnate doar în stratul fotosensibil al memoriei și atît. Și starea de bine a continuat. Oamenii au zîmbit în continuare, în fața unui aparat foto inutil, fără nici o poziție rămasă, decît una de stand-bai.
Au trecut anii. Aparatul Smena nu mai e de mult. Tăvile unde hîrtia aia albă se umplea de prieteni nu mai e. Tancul de developat s-a stricat, l-am aruncat. Aparatul de mărit s-a micit tot mai mult, pînă a dispărut. Eu m-am mărit și m-am îndepărtat. Pivnița a rămas doar un loc întunecat.
Dar uneori îmi dau seama că de multe ori facem cum am făcut eu atunci. Chiar dacă filmul ni se termină, continuăm să rămînem pe poziții. Continuăm. Unii să dăm click-uri imaginare, alimentînd o stare, alții să zîmbim. Pentru că altfel nu se poate, plecăm naibii acasă cu toții.
Și încă e lumină.
Foto: flickr
