Tu ieși la miting?

Pe 20 ianuarie este anunțat un miting mare în București. Oameni din toată țara sînt așteptați să protesteze contra măsurilor privind Legile Justiției – într-un gest simbolic, cîțiva clujeni au pornit chiar pe jos către București.

În siajul pregătirilor marelui miting, n-am putut să nu mă gîndesc la blamurile aruncate asupra celor care nu ies la proteste, deși împărtășesc ideile și credințele celor care o fac. De multe ori, la demonstrațiile de stradă din ultima vreme s-a strigat: „Ieșiți din casă, dacă vă pasă!” – un slogan care îndemna la implicare, la renunțarea la comoditate și la participarea activă la viața cetății. De asemenea, toată această perioadă s-a blamat puternic și slaba participare la vot, via acuza „dacă n-ai votat, n-ai voie să te plîngi”.

Eu însămi am prieteni și cunoscuți, oameni cu capul pe umeri, care văd și condamnă realitatea politică și socială din România, oameni care însă nici nu au ieșit la vot, nici nu ies la mitinguri să își susțină opiniile. Reacția normală e să acuzi, enervat, lipsa lor de implicare. Este, însă, blamul cea mai bună cale de a-i mobiliza?

Cultura protestului se face în timp. Cu oameni care știu pentru ce protestează și o fac cu credința că vocile lor vor fi auzite. Un protest la care participi doar pentru socializare sau pentru că „dă bine pe Facebook” să o faci, este, de cele mai multe ori, condamnat eșecului. Implicarea reală are nevoie de convingeri bazate pe informații la zi și de înțelegerea motivului pentru care ieși în stradă. Sau, bunăoară, pentru care votezi. Nu poți arunca acel „ieșiți la vot” în ideea că, orice votezi, tu ți-ai făcut datoria. Datoria ți-o faci doar atunci cînd votezi sau ieși la proteste în deplină cunoștință de cauză. Oamenii au însă nevoie de încredere în puterea lor. Nu poți cere cuiva care și-a pierdut speranța și chiar respectul pentru societatea în care trăiește să se mai implice. Pe de altă parte, îl  poți convinge că el contează și că societatea în care trăiește este formată din oameni precum el, care își doresc să trăiască într-o țară cu perspective, nu pe o navă care se scufundă.

În România însă ne-am obișnuit, de prea multă vreme, să lăsăm ca lucrurile să se rezolve de la sine. Dacă avem un vecin gălăgios, de multe ori preferăm să lovim țeava de calorifer, în loc să avem o confruntare directă cu el, sau chiar să chemăm poliția comunitară. Apatia indignării nu rezolvă însă nimic. Ajungem doar să ne obișnuim să dormim cu dopuri în urechi, să ne adaptăm zgomotului și să înghițim găluștele, consolîndu-ne că totuși avem ce mînca.

Să ieși în stradă este un efort. Dar, chiar dacă ne-am obișnuit să fim o nație de Oblomovi, să contemplăm în loc să acționăm, să nu uităm că pînă și un Oblomov spune: „Cînd nu ştii pentru ce să trăieşti, o duci aşa, oricum, de la o zi la alta; te bucuri că ziua a trecut, că poţi uita în somn plictisitoarea întrebare: de ce ai trăit azi şi pentru ce vei trăi mîine?”