Semaforul, salvamarul și alte „prostii”
Zilele trecute, la semafor, culoare roșie, nici o mașină la orizont. Dau să trec. Nu mă grăbeam, dar mi se părea că stau degeaba, de vreme ce nu era nici un pericol. Mă opresc, însă, în ultima secundă, cînd văd, pe partea cealaltă, o familie cu un copil mic. Îmi amintesc, brusc, de o apostrofare din Germania, cînd, într-o situație similară, am traversat. Părinții au reacționat, înțepat: e treaba ta ce faci cu viața ta, dar nu da un exemplu prost copiilor.
Așteptînd, așadar, cuminte culoarea verde, mi-am pus întrebarea: de ce tindem să nu respectăm minimele reguli?
Am auzit, toată vara, știri despre oamenii înecați pe litoral. Mulți au intrat în apă în pofida avertismentelor repetate ale salvamarilor. Steagul roșu a fost ignorat cu voluptate, pe principiul „nu-mi spui tu mie ce să fac”. Cu toții am auzit și mărturii ale salvamarilor, exasperați de această continuă meteahnă, de această revoltă prostească contra regulilor. Cineva spunea, la un moment dat, că, atunci cînd ajungem în străinătate, ne purtăm mai catolici decît Papa în ceea ce privește normele, dar că, odată reveniți în România, pe șleau, ne băgăm picioarele.
Fie că ne sprijinim de ușile trenurilor de metrou, chiar cînd se anunță în difuzoare „vă rugăm nu vă sprijiniți de uși” și chiar dacă semnul interzis se află pe toate geamurile, fie că traversăm pe roșu și mai și înjurăm abitir șoferii care trec legitim, cred că este destul de clar că o generalizare aici poate fi făcută: nu prea ne place să respectăm regulile.
Mi-am întrebat, odată, la o șuetă, prietenii, de ce încalcă ei aceste mici reguli. Unii mi-au spus că, probabil, ni se trage din comunism. Cînd să faci blatul era un soi de rezistență în fața regimului. Alții mi-au spus că unele interdicții sînt prostii – mulți mi-au vorbit despre regulile de circulație, sau chiar despre ignorarea avertismentelor salvamarilor. Alții mi-au spus că pur și simplu nu se gîndesc – de pildă, dacă semaforul e roșu, dar nu trece nici o mașină, de ce ar aștepta?
Cu toate astea, există și dubla măsură: deși mulți dintre noi, cei care avem imboldul de a ignora, la răstimpuri, micile avertismente, ne revoltăm și îi blamăm pe novicii care se aventurează, de exemplu, pe munte cu sandale sau tocuri; pufnim enervați la știrile cu inconștienții care intră în mare ignorînd steagul roșu sau ridicăm sprîncenele enervați cînd auzim de accidentele provocate de cei care traversează prin locuri nepermise.
Și absolut toți criticăm nerespectarea legilor din România la nivel înalt. Și, chiar dacă a compara o traversare ilegală cu marea corupție pare a fi, în primă instanță, exagerat, cred că, totuși, încălcarea micilor reguli, la firul ierbii, întreține și construiește, pînă la urmă, o mentalitate generală de a gira, grosso modo, ignorarea legii.