Lena și reflexele democratice
Avea tot felul de vorbe de duh și de haz. „Facem un trosc”, zicea ea, de cîte ori ne ieșea bine cîte ceva – un dosar tematic, de pildă. Sau o aniversare a revistei (cum a fost și-acum cîteva săptămîni – un trosc!). „Au pus-o de-un sentiment mai curat” – spunea antifrastic, rîzînd, despre două personaje de prin politică sau de prin show-biz care-și etalau „relația” prin tabloide, dîndu-se îngeri, deși se vedea de la o poștă că-i vorba de „enteres”.
„Te trăznesc!”, le spunea, zîmbind sau rîzînd în hohote, celor mai tineri din redacție cînd nu predau articolul la timp sau încurcau vreo corectură. Așa că vorba asta a devenit un fel de ordine de zi permanentă în redacție, repetată de toți (în absența sau în prezența ei): „dacă nu facem cutare treabă, ne trăznește Lena”. Asta mă ajuta și pe mine, ca proaspăt redactor-șef în căutarea „autorității” (într-un grup uman în care orice putea funcționa, mai puțin autoritatea – dar despre asta o să povestesc altădată), căci „pasam” severitatea pe seama ei.
„Noi nu trebuie să furnizăm capodopere”, spunea ea cînd vreun coleg se plîngea că n-are inspirație ori că nu știe despre ce să mai scrie ori că nu i-a ieșit bine articolul. „Noi trebuie să scriem niște texte care să intereseze pe cineva o săptămînă, pentru că săptămîna viitoare oricum o să scriem altele”.
Avea gazetăria în sînge. Și asta pentru că, înainte de a face gazete, citea gazete. Reușea să fie la curent cu ce e pe lume citind sistematic gazete străine (și vorbesc de începutul anilor ’90, cînd nu era totul „la un click distanță”, ca acum). Avea în spate zeci de ani de gazetărie, în presa scrisă și la radio, în vremuri grele. Și mai avea o nesmintită pasiune pentru teatru, căci scrisese cronici de spectacol tot așa, vreme de decenii. Așa că toți, la Dilema, am avut cîte ceva de învățat de la ea. Multe. În primul rînd respectul pentru meserie și un anumit fel de a gîndi, liber și autonom.
Dar Magdalena Boiangiu avea, înainte de toate – iar asta este ce am învățat eu de la ea – un fel de a privi realitatea în care luciditatea se amesteca benefic cu o empatie rară. Știa ca nimeni altcineva să facă un exercițiu simplu, concentrat în expresia (pe care o folosea destul de des) „să te pui și în pantofii altuia”. Pare banal, pare de-la-sine-înțeles, dar nu e deloc așa. În anii ’90, la începuturile Dilemei, cînd societatea noastră dădea pe-afară de atîtea convingeri ferme și de răcnete unilaterale „în numele democrației”, cînd diverși politicieni și intelectuali prinseseră din zbor un pospai de atitudini aparent democratice și ziceau pe la toate ușile că „vor dialog” și „dezbatere” (dar țineau degetele încrucișate la spate), Lena îmi spunea uneori, luîndu-mă deoparte, ca și cum ar fi avut de comunicat ceva important și intim: „Ascultă-mă pe mine, că-s bătrînă. (și-aici rîdea scurt și brusc, întotdeauna). Ăștia n-au reflexe democratice. Nici unii, nici ceilalți”. Și continua explicîndu-mi cu un fel de șarm pedagogic (i-am spus de cîteva ori că ar fi fost o foarte bună profesoară, a rîs de s-a spetit și mi-a zis că nu, n-are destulă răbdare): poți să faci constituție, legi bune, alegeri, pluralism și ce mai vrei; dacă oamenii – și în primul rînd oamenii politici – nu au reflexe democratice, mai e mult pînă departe. Și asta înseamnă – mai zicea ea – tocmai acest exercițiu simplu: să te pui și în poziția celuilalt înainte de a striga sus și tare că ai dreptate și că ideile tale sînt cele mai bune și cele mai potrivite. Să te gîndești că sînt unii care văd lumea altfel decît tine înainte să decizi că e așa și nu altminteri. Se uita zîmbind amar la zbaterea partidelor și politicienilor de la noi care dăduseră brusc în patima democrației și-mi repeta, din cînd în cînd, cînd mai comentam împreună vreo trăznaie de-a actualității: „Ți-am zis? N-au reflexe democratice”.
Cînd mă uit azi în jur, constat că are în continuare perfectă dreptate. Și nu-i vorba doar de politicieni, ci de o sumedenie de oameni care – na, acuma avem și Facebook… – își proclamă propriile „adevăruri” fără să-și pună o clipă problema că s-ar putea să fie și altfel; și că mai sînt și alții pe lume, care au alte „adevăruri”. Și că reflexele democratice înseamnă să ai minima curiozitate – umană și intelectuală – de a te pune, măcar o clipă, și în pantofii celuilalt…
articol preluat de pe mirceavasilescu.blog
