Ne maturizăm sau devenim ipocriți?
Acum cîteva zile am trecut pe lîngă un puști de vreo 5 ani care plîngea cu sughițuri. Mama, liniștită, îi repeta să se maturizeze, pentru că nu orice în viață este o tragedie.
Și mi-am adus aminte că, atunci cînd eram mică și făceam o boroboață sau plîngeam din „nimic” auzeam deseori acest îndemn: „Maturizează-te!” Pe atunci nu știam cu ce se mănîncă această maturizare, dar mi se părea ceva clar ostil mie. Un soi de boală de care suferă adulții și care îi împiedică să spună ceea ce simt și ce vor cu adevărat. Echivalam, adică, maturizarea cu minciuna.
Nu înțelegeam de ce mi se spune că plîng din nimic, cînd acel nimic era pentru mine o tragedie în toată regula. Chiar dacă nu aveam cuvintele la mine și nu puteam explica miezul nenorocirii care se abătuse peste mine. Nici de ce nu sînt lăsată să spun ce cred cu adevărat despre păpușa aia hîdă de blană cu moț pe care o primeam în fiecare an de ziua mea, în diferite culori, de la niște prieteni de familie. Păpușa aia chiar mă speria. Dar trebuia să mulțumesc și să mă prefac fericită de așa cadou frumos.
Pe scurt, prima lecție despre maturitate a fost asta: ca să dai bine, trebuie să spui cam ce se așteaptă de la tine, nu ceea ce crezi cu adevărat.
Bineînțeles, în timp, maturizarea a căpătat și nuanțele ei pozitive. Să te descurci, să fii pe picioarele tale și să nu depinzi de nimeni. Cu toate astea, exercițiul de maturizare mi-a dezvoltat inevitabil și un anumit grad de cinism. Am învățat, de pildă, că este mai bine să te aștepți la ce e mai rău, ca să nu fii dezamăgit. Dacă îți este bine, în orice context, nu trebuie să lași garda jos, nu trebuie să te așezi prea confortabil în acel loc călduț, pentru că, dacă te lași pe tînjală poți fi luat, în orice secundă, de fraier. Trebuie să pui cenzură sentimentelor și să te prefaci că nu te doare cînd ești lovit. Ba, mai mult, ca să fii matur pînă la capăt, trebuie să mai și zîmbești, ca și cum nici n-ai observat că porți o leucă drept în moalele capului.
Îmi accept maturitatea cu toate cicatricile pe care ea s-a construit. Cu toate astea păstrez și melancolia copilăriei, ca un timp al libertății și purității sentimentelor, nepervertite de maturitate.
Și, la răstimpuri, mă gîndesc cum oamenii maturi ar trebui să mai lase, din cînd în cînd, garda jos, să mizeze pe sinceritate și, de ce nu, să savureze fără frică din micile nebunii ale vieții.