Cîinii cu stăpîn
Opinie la articolul Anei Drăguţescu – „Manifest pentru un oraş «viu»“
Cînd partea de oraș în care viețuiesc a fost eliberată de sub „asediul“ cîinilor comunitari, mărturisesc că am respirat ușurat. Omniprezența lor mă irita, iar pe soția mea o înfricoșa de-a dreptul. Însă habar n-aveam că bietele patrupede vor fi mintenaș înlocuite de mai norocoasele lor surate (cîinii cu stăpîni).
În Berceniul copilăriei mele trotuarele sînt năpădite de fecalele cîinilor de companie. Cei care aleg
să parcurgă „la picior“ (eu sînt frecvent unul dintre ei) anumite distanțe sînt nevoiți să slalomeze printre mormane de excremente canine, fetide și cu aspect neprietenos. Am abordat în cîteva rînduri „corpul“ de polițiști locali, adică pe domnii care păstoresc zona împricinată. Se pare că misia lor de căpătîi e să le ia la goană pe precupețele aciuate pe „spațiul public“. Cît despre căcatul neadunat de stăpînii făptuitorilor, nimic de comentat, de parcă problema nici n-ar exista.
Cert este că triada „mașini parcate pe trotuar“ – „vînzători ambulanți așezați pe trotuar“ – „fecale de cîini zăcînd pe același nevolnic trotuar“ transformă benigna și foarte relaxanta plimbare într-un soi de nemeritată corvoadă citadină. Există, fără doar și poate, și semeni care strîng resturile urît mirositoare, însă aceștia sînt minoritari, reprezintă mai degrabă niște excepții insolite.
Un prieten îmi spunea că a observat un fenomen: cu cît cartierul este mai sărac și mai marginal, cu atît numărul cîinilor de companie e mai consistent. Însă n-a putut să-mi ofere și explicația.
În final, vă invit la un exercițiu de imaginație și îndrăznesc să vă adresez o întrebare. Dacă demersul meu vi se pare scabros, îmi cer anticipat iertare. Dacă în locul cîinilor care pîngăresc „cărările“ zilnicelor noastre preumblări s-ar afla stăpînii lor cu chiloții în vine, credeți că reacția privitorilor și, implicit, a autorităților ar fi mai vehementă?
Al vostru cititor fidel,
Ciprian NIȚU
(kinetoterapeut la Spitalul Euroclinic din București)
