Viața virtuală
Citesc un articol mai vechi din Vice și s-ar putea ca totul să se lege într-o țesătură mai complicată decît am fi dispuși să ne imaginăm. Și viața virtuală să-i fi luat fața vieții sexuale. Să fi devenit prea obsedați de imaginea pe care o cultivăm ca pe-o grădină japoneză. Prea conectați ca să ne mai apropiem de-adevăratelea. Amorul aduce cu el vulnerabilitate și pielea celuilalt n-are, din păcate, textura butoanelor.
Eu am intrat mai tîrziu în horă și, cu toate astea, cred că Facebook-ul a modificat ceva în comportamentul nostru. Socializăm, promovăm, răspîndim informație. Ne sensibilizăm la like-uri și am putea, la o adică, să ghicim în ele ca-n bobi de porumbi: cine cu cine e prieten și unde s-a răcit, cum se snobează, cum se poartă ca și cînd n-ar exista pe acolo, cine suferă într-o relație și tot așa. Bienînțeles, toată lumea e curată, probele sînt virtuale, nu poți să tragi pe nimeni de mînecă pentru rea purtare.
În urmă cu doi ani și ceva, cînd mi-am făcut cont, m-am gîndit în primul rînd că mi-ar părea rău să nu prind această mișcare tectonică și doar să mi se povestească despre ea. Între timp, am ajuns la concluzia că, fără să știi nimic despre viețile virtuale ale oamenilor, riști să pierzi timp. Pînă ajungi să te convingi cum stă treaba în realitate, durează. Comportamentul virtual e instant. Ca și cînd, în fiecare moment, ți se oferă șansa să iei pulsul situației. Să-ți dai seama unde și cum stai.
Legați unii de alții, pulsiunile, simpatiile, antipatiile și alegerile ni se tranșează mai repede. Nu mai ușor, că de suferință nu se prea poate scăpa. Ea transcende virtualul și ne aruncă în aer realitatea adevărată.
Am văzut personaje care au devenit extrem de populare datorită Facebook-ului. N-aș fi aflat despre ele niciodată. Altele par că au luat-o razna iremediabil și le descoperi niște idiosincrazii și niște derapaje de-ți stă mintea-n loc. Uneori mi se pare că cineva se plimbă prin dreptul nostru cu o oglindă imensă, care deformează totul și în bine, și în rău. Mimetismul cu realitatea e de-a dreptul pervers. Diferă doar scara.
Părem că ne-am cuibărit în cea mai bună dintre lumile posibile, unde toți sîntem deștepți, fericiți, călătorim, împărtășim experiențe și ceilalți ne plac din ce în ce mai mult(ți). Și, dacă se întîmplă să mai și mori, contul acela poate supraviețui.
În timp ce scriu, mă mai opresc să dau un like. Și mi se pare atît de normal. Uneori îmi lipsește liniștea aceea în care nu eram setată să dau nici un refresh. În care, atunci cînd mă îndepărtam de oameni, nu mai ajungeau la mine vești de la ei. Nu mai știam ce fac și nici n-aveam cum să aflu. Acum, totul e la o aruncătură dureroasă de băț. Nu știu de ce, mă gîndesc la imaginea din Pîlnia și Stamate a lui Urmuz: „De aci, printr-o trapă făcută în dușumea, se ajunge, din partea stîngă, într-o subt-pămîntă ce formează sala de recepție, iar din partea dreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mișcare cu manivela, se pătrunde într-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se știe unde se termina, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cu pămînt pe jos și în mijlocul căreia se afla bătut un țăruș, de care se afla legată întreaga familie Stamate.”
