Cînd te întîlnești cu Micul Prinț
Am ajuns la povestea lui Antoine de Saint-Exupéry mai tîrziu. Tare mi-ar fi plăcut să mi-o fi citit ai mei în copilărie. M-a emoționat profund cînd am descoperit-o, dar am senzația că abia lectura de acum a fost cea importantă. Nu trebuie să mai spun că m-au podidit lacrimile. Și nu pentru că aș fi avut nu știu ce revelații literare, ci pentru că mi-am dat seama că, în sofisticarea pe care ne-o tot cultivăm cu atîta grijă, pierdem uneori lucrurile simple și adevărate. Și ne încurcăm în propriile minți și în ale celor care, oricîte eforturi ai face, se dovedesc nepotriviți pentru noi. Și nu mai e vorba de literatură aici, ci de sentimente și viață.
Și, uneori, te gîndești la o grămadă de lucruri care au legătură cu tine, pentru că, într-o zi, te întîlnești cu micul prinț în carne și oase. Și el începe să-ți vorbească ca și cînd te-ar cunoaște dintotdeauna. Nu-ți cere să-i desenezi o oaie, ci îți spune doar atît:
- Îmi plac adidașii tăi!
Te poți speria, exact ca mine, și te gîndești că, poate, ar fi mai simplu dacă ai lua-o la sănătoasa. De ce să treci prin întîlnirea asta tulburătoare și să te complici? El e posibil să fi simțit că exact asta îmi trecea prin cap. Pentru că așa face el, pune cele mai directe întrebări și poate să-i ghicească pe oamenii mari și serioși și să se uite la ei cu niște ochi mari, ireali, care pot să taie în carne vie și în minți deștepte.
Tu îi povestești cum e pe aici, cum lucrurile devin complicate pe măsură ce creștem și imediat îl auzi cum a ținut minte cuvîntul ăsta: „frici”. Un cuvînt nou pentru el, un plural greu, pe care chiar tu i l-ai făcut cadou, fără să vrei. Știi asta și-ți pare rău. De abia cînd spune:
- Știi, mie nu mi-e frică de nimic, îți mai vine puțin inima la loc.
Vorbiți și despre moarte și el și-o imaginează ca pe o stare eternă de bucurie.
- Nu, nu e plictisitoare, dacă asta vrei să mă întrebi.
În pielea ta de om mare, stă țeapănă vulpea din poveste care se îmblînzește și se înduioșează. Ai putea să-i ții, la o adică, o grămadă de lecții. Dar n-are nevoie de ele. Bun, ai citit, ai scris, ai trăit mai mult decît el. Dar „de ce”-urile lui te fac knock-out și îți dai seama că rolurile se schimbă atît de ușor. Cel slab devine puternic și invers. Cel care descoperă lumea și o mapează vine de pe o planetă care nu seamănă cu a ta. Simplității îi priește, nu e o floare rară.
- Cum n-ai copii? te întreabă.
Și îți pare mai rău ca niciodată. Îi răspunzi că sîntem suma întîmplărilor și întîlnirilor din viețile noastre. Nu se lasă:
- Cred că nu vrei să vorbești despre asta. Eu îmi doresc copii și nu vreau să divorțez niciodată.
Și n-ai cum să dezertezi. Ambiguitatea n-are ce căuta aici. Îți dai seama şi te rușinezi cumva. Dai un răspuns întortocheat. Așa îți iese, chiar dacă ți-ai dori să fie totul mult mai clar.
Îți povestește despre o rugăciune în care mulțumești dimineața pentru ce ai, pentru ziua care începe. Și despre care nu știi cum va trece.
- Ne va duce unde vrea ea și nu unde vrem noi, nu? îl întrebi.
Dar el nu e acolo ca să-ți răspundă, ci ca să te întrebe. Și nu se lasă niciodată pînă nu află ce vrea să afle.
Îi spui că nu ești foarte prietenoasă, și el dă din cap:
- Știu, dar ce contează? Sînt eu.
Și iarăși are drepate.
- O să scrii despre mine? te întreabă cînd trebuie să vă despărțiți.
- Ai vrea?
- E cel mai frumos lucru care s-ar putea întîmpla.
Și, pentru că știi că o să-ți lipsească discuţiile cu el, pur și simplu faci asta.
