Așteptarea
Citesc Un altfel de jurnal al lui Matei Călinescu (Editura Humanitas, 2016, ediție îngrijită de Raluca Dună). De autor am auzit în facultate, atunci cînd i-am citit și primele cărți. Mi s-a părut una dintre figurile importante și luminoase ale literaților de la noi. Și așa a rămas în ierarhia mea personală. Cu Portretul lui M i-am descoperit o sensibilitate extremă, o finețe umană, emoționantă pînă la lacrimi. E una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste ale unui scriitor-tată pentru copilul său diferit și dispărut. O carte despre iubire și acceptare în formele ei maxime.
Jurnalul de acum e despre apusul unei vieți, despre lumea care pare la fel, dar nu e, după ce M. a murit. Matei Călinescu are 73 de ani cînd scrie prima însemnare. Apusul biologic începe să-i sufle în ceafă. Onestitatea cu care Matei Călinescu se raportează la bătrînețe devine din ce în ce mai tulburătoare, pe măsură ce trece timpul. Această unitate de timp subiectivă și nedreaptă. Știm că ne păcălește, dar zîmbim și ne facem că nu ne dăm seama și că nu ne pasă. La 74 de ani i se descoperă un cancer și viitorul devine din ce în ce mai incert. Așteptarea aceea, presimțită inițial, se transformă în ceva palpabil: o gură de lup care stă la pîndă. Sfîrșitul e ceva stupid de concret. Antrenamentul pentru ziua de mîine, care nu se știe ce va aduce, și nici cînd o să fie ultima, îl face să noteze de multe ori: one day at a time.
Amintirile pot să amortizeze frica, iar scrisul salvează timpul care a mai rămas. O viață de om înseamnă deopotrivă întîlniri, despărțiri, locuri, oameni dragi, cărți.
Citesc bucăți, după care simt nevoia să mă opresc. Am senzaţia că am eu însămi nevoie să-mi iau un răgaz, să las notațiile lui să se așeze. Să-mi trăiesc propria așteptare, cu care, din păcate, n-am fost niciodată într-o relație prea bună.
Mă uit pe stradă și mă gîndesc că mulți dintre oamenii pe lîngă care trec, fără să-i cunosc, așteaptă niște vești. De un fel sau altul.
Mă întîlnesc cu o amică care îmi povestește despre perioada prin care trece. Mama ei e bolnavă și ei se prăbușesc în timpul care i-a rămas și pe care suferința l-a avariat instantaneu. Se lasă în picioare și neputința te sleiește de puteri. Lectura mea de acum mă ajută s-o înțeleg puțin mai bine. Îi spun asta, habar n-am dacă mai contează.
Încerc să nu mă las copleșită și mă gîndesc la așteptările mele. Mici și vitale. Nu pot să-mi scot din cap acel one day at a time. Mă urmărește ca o umbră senină și gravă.
Cîndva mi-am dorit o fetiță. Azi m-am întrebat cum aș fi împrietenit-o cu așteptarea. Ce i-aș fi spus despre ea?
Mă întorc la jurnal și la personajul lui. Am ajuns la însemnarea din 22 martie 2008: „Timpul meu străbate încet, bîjbîitor în ceața foarte deasă a incertitudinii. Pentru majoritatea oamenilor sănătoși această ceață e ușoară, rară, plutind în fîșii subțiri printre care se poate vedea limpede ceea ce e de văzut.“
