Bărbatul din tren
Bărbatul din fața mea e îmbrăcat într-un pulover bej, cu dungi negre. Are în jur de 60 de ani. La scurt timp după ce s-a urcat în tren, și-a scos pantofii negri din picioare, ochelarii și o carte cu poza lui Arsenie Boca din geantă. Nu citește, n-are răbdare. Butonează un telefon și începe să-și sune toți cunoscuții din agendă. Are aceeași conversație, multiplicată de zeci de ori:
„Ce faci, dormi?/ La ora asta?/ Bă, da tu știi pe unde sînt eu acum? În tren, mă duc la Bechet, pe la frații mei./ Mă întorc pe 1 noiembrie. Bine, doamne ajută! Hai, sănătate.”
Mi-am uitat căștile acasă, așa că încep să-l privesc fix, doar s-o prinde că ne deranjează. Nici vorbă, omul e disperat că trebuie să petreacă patru ore într-un spațiu în care n-a găsit încă pe cineva cu care să se împrietenească. Simt cum îmi crește furia și încep să-mi ardă obrajii.
Într-una dintre conversații, încearcă să convingă pe cineva să meargă cu el la mînăstirea Prislop. La mormîntul sfîntului: „Nu mîine, la primăvară, prin februarie, martie, dacă ne-o ajuta Dumnezeu.” N-am cum să nu mă gîndesc că nici în biserică nu tace.
M-am mutat de la locul meu, după ce l-am rugat să nu mai țipe, măcar. Degeaba. Toată lumea din jumătatea asta de compartiment e părtașă la epopeea despre nimicurile din viața omului: o sticlă cu vin, o șeptică, un văr care doarme pînă la prînz, un calorifer care curge.
Și ne uităm neputincioși unii la alții, din ce în ce mai convinși că omul n-are cum să ajungă la destinație fără acest sedativ. Conversațiile lui par că vor continua la nesfîrșit. Fără pauze de respirație. Cuvintele îi țin de urît. Îmi dau seama și ușor, ușor, mă înduioșează. Nu știe cum să se poarte cu singurătatea drumului. În același timp, e un norocos. Cu voia domnului, călătorește într-o epocă în care are un mobil. Sigur, trenul se mișcă ca ochiul mortului și omul se vaită de inconvenientul ăsta, dar măcar nu stă degeaba.
Îmi făcusem planuri că o să lucrez. Le-am abandonat repede. Aproape că nu-mi vine să mai răspund la propriul telefon. M-am surprins uitîndu-mă la el exasperată.
În momentele scurte de liniște fac un efort și încerc să-l înțeleg pe personajul ăsta al meu. Aș putea să bag mîna în foc că n-a făcut nimic intenționat. În lumea pe care el o cunoaște, liniștea nu există. N-ar avea ce să facă cu ea și nu i-ar folosi la nimic.
Cît timp am scris eu textul, o doamnă s-a așezat lîngă el. Vocile li se aud în surdină și între ei s-a legat o conversație. Adevărată. În trăncăneala de acum e ceva așezat și calm. Telefonul a rămas uitat într-un buzunar.
Foto: M. Balabaş
