Ipostaze feminine
Acum cîteva luni, s-a întîmplat să nu închid telefonul la timp, şi am avut nesperata şansă să îl aud pe instalator cum îi spune soţiei: „E o cucoană care m-a sunat şi ieri, cică are o ţeavă spartă în baie, da’ i-am zis că nu pot să viu, că-s ocupat. Şi uite că n-am scăpat, mă tot sună, ce să fac, tre’ să mă duc acum…“ Dar n-am avut noroc – domnul n-a venit să-mi repare ţeava stricată nici atunci, nici a doua zi. A trebuit să rog un amic să sune şi să cheme instalatorul la adresa mea – şi uite că autoritatea de bărbat a funcţionat. După comentariile de rigoare („a lucrat prost cine v-a făcut înainte, domnişoară, nu vă explic, că oricum nu înţelegeţi“ – aţi ghicit cine a făcut reparaţia precedentă, da?), s-a apucat de meşterit. Între timp, a venit în vizită şi amicul mai sus menţionat, căruia instalatorul s-a apucat imediat să îi explice că ţeava e veche şi trebuie înlocuită, ce materiale a folosit ş.a.m.d. În sfîrşit, a mai meşterit vreo oră şi dus a fost.
Situaţia nu e singulară, cred. Am fost inoculaţi cu asemenea concepţii încă din copilărie. Pe băieţi se pune presiune – ei trebuie să fie sexul puternic, ei aduc banii în casă, ei se pricep la tot ce ţine de tehnică şi tehnologie. Fetele, în schimb, trebuie să fie finuţe, frumos aranjate, să aibă grijă de casă şi să-şi dorească neapărat copii.
De mici, mamele ne-au spus că trebuie să ne găsim un bărbat bun – orice ar fi însemnînd asta. Acum, bunica mă întreabă de fiecare dată cînd ne vedem, întîi şi-ntîi: „Nu ţi-ai găsit şi tu un prieten, mamă? Că tare rău e să fii singur...” Acest „şi tu” obsesiv, folosit mai ales în Muntenia (dă-mi şi mie, dă şi tu), mă scoate imediat pe mine din rîndul aşa-zisei normalităţi. Nu eşti în rînd cu lumea. E rău să fii singură. Nu ai un bărbat alături, deci nu ai cum să fii împlinită. Reuşitele profesionale sînt mai puţin importante în ochii lor decît reuşita de a fi agăţat un bărbat, oricum ar fi el, şi de a-l purta, mîndră, la întîlnirile de sărbători. În ochii multor oameni, imediat ce lipseşte bărbatul de la braţul său, femeia e deposedată de atributele care o fac o femeie realizată.
Deschideţi orice revistă. Dacă se spune că în spatele oricărui bărbat puternic se află o femeie, atunci de ce femeile de succes sînt definite deseori prin legătura cu un bărbat? În tabloide, ele nu reuşesc „singure”, ci sînt întotdeauna văduva lui X, iubita/amanta/soţia lui Y, mama lui Z. Alice Peneacă este „soţia tinerică” a lui Bobby Păunescu, Carmen Brumă este iubita lui Mircea Badea. Pînă a ajunge la nivelul din prezent, Elena Udrea a fost „soţia lui Dorin Cocoş”. Nu neg că unele se folosesc, într-adevăr, de renumele bărbaţilor din preajmă, dar unde-i egalitatea sexelor în prezentarea acestora din mass-media? De ce Florin Pandele e prezentat drept „primarul comunei Voluntari”, şi nu drept „soţul Gabrielei Firea”?
Constat că avem, în continuare, în societatea românească, perspective uşor trunchiate asupra feminităţii. Ne lipsesc, poate, cîteva figuri mai puternice, o Michelle Obama. Dar lumea, din fericire, nu stă în loc.
