Frica de granițe
Pentru cineva din Est, care a trecut prin comunism, e una cît se poate de reală. Am trăit cu ea în case și în suflete. Prima mea experiență de trecut dincolo e din 1986, cînd am plecat într-o tabără în Germania de Est, la Cottbus. Am petrecut două săptămîni alături de alți pionieri din lagărul comunist, pentru schimb de experiență și înfrățire.
Ai mei au făcut atunci împrumut la CAR ca să poată să-mi plătească cheltuielile, iar noi, copiii, ne-am entuziasmat că o să avem parte de o super aventură. Nimeni din familia mea nu mai fusese vreodată în străinătate. Asta atîrna greu. Îmi aduc și acum aminte emoția pregătirilor. Îngrijorarea mamei, care se gîndea la tot felul de artificii. I-a venit ideea să-mi ascundă banii, pe care trebuia să-i schimb o dată ajunsă acolo în mărci, în niște pliculețe de pansamente sterile, pe care mi le-a pus apoi sub sticla de la termos. Clandestinitatea și spaima se învață pas cu pas.
Urma să plecăm cu trenul pînă la Dresda și, de acolo, mai departe cu un autocar. După ce totul fusese pregătit, iar vasele de sticlă rubinii și ștergarele roșii, de artizanat, mi le împachetase cu mare atenție și mi le aranjase în bagaj, am învățat să spun că sînt cadouri și că n-o să le vînd, așa cum era, de fapt, planul. Toate bune și frumoase. Banii îi ascunseserăm bine, lista cu ce trebuia să aduc pentru toată familia, de la sutiene la medicamente, studiată cu atenție, a venit și momentul rămasului bun din gară. 40 de copii, de clasele V-VII, plecau în străinătate. Deși era veselie mare, m-am panicat. Fusesem plecată an de an în tabere, dar povestea cu Germania, însemna o distanță pe care n-o puteam procesa. Atunci mi s-au umplut ochii de lacrimi și mi-am dat seama că, dacă mi se întîmplă ceva, ai mei n-aveau cum să ajungă la mine, pentru că nu puteau trece granițele alea. Nu aveau cum. Noi aveam un pașaport colectiv. Am călătorit mai mult de o zi și o noapte. La fiecare ieșire dintr-o țară în alta, vameși înarmați ne verificau. Am ajuns cu bine. Prima amintire e dintr-un campus cu multă verdeață, Mă dau într-un balansoar. Și amețeala mă calmează. Au trecut mai bine de 30 de ani de atunci, dar senzația a rămas intactă.
Au urmat două săptămîni pline, cu activități și plimbări și cu înviorare la 6 dimineața. M-am îndrăgostit de Thomas, băiatul coordonatoarei nemțoaice. În fiecare seară, la culcare, mă rugam să ajung cu bine acasă. Adormeam greu și visam urît. Verificările de seară, din camerele noastre comune, erau făcute de niște soldați cu lanterne, însoțiți de niște cîini-lupi. Am o fotografie dintr-o barcă, de pe Rin. Par fericită. Mîncam în fiecare zi aceleași bomboane cu gust de banane. Mi-am cumpărat pantofi Salamander și cei mai frumoși blugi. Germania însemna un mare magazin, unde se găseau de toate și eu voiam să le duc cadouri celor de acasă.
În 2007, după aderarea României în UE, am plecat în prima vacanță de om matur. Cu mașina, pe Coasta de Azur, pînă la Barcelona. Păstrasem ceva din neliniștea granițelor. Eram patru oameni într-un Ford cu numere de București, care sărbătoreau cu urale, trecerea dintr-o țară în alta, fără controale. Ni se părea că lumea e la picioarele noastre. Veneam de departe.
De atunci, mama a călătorit mult. Fratele meu s-a stabilit în Elveția. Vărul meu muncește la Londra. Călătoriile au devenit ceva atît de firesc, că uneori mi se pare mai ușor să mă urc în avion decît să plec la ai mei, la Tîrgu-Jiu.
Am citit de curînd că, în 2015, 65,3 milioane de oameni au încercat să părăsească zonele de conflict și să se refugieze în alte părți ale lumii, după statisticile Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru refugiați. Ca să vă faceți o idee, e vorba despre o cifră comparabilă cu populația unei țări ca Franța sau ca Marea Britanie. Iar 51% dintre ei sînt copii.
Poate că nimic nu e întîmplător. Și visul de aur al unei Europe fără granițe s-a transformat, în timp, în coșmarul că nu le mai are.
