Ce am purtat joi

În urmă cu cinci ani, cînd îmi apăruse traducerea în franceză a primei mele cărți, Din amintirile unui Chelbasan, am fost invitată împreună cu Fanny Chartres, la Reims, la un festival de dramaturgie pentru tineret. Atunci am văzut prima dată ce se poate face pentru tinerii cititori, cum se pot organiza lecturi în licee sau în mediatecile care există în localități de cîteva mii de locuitori.

Și scriitorii invitați și spectatorii lor, care erau uneori copii de 7-10 ani, sau adolescenți, în ultimul an de liceu, intrau în același joc; întîi li se citeau textele, apoi le discutau. Pe lîngă cultura lecturii, puștii ăștia erau antrenați într-o cultură a dialogului. Erau încurajați să spună cum li s-a părut piesa sau fragmentul de carte pe care l-au ascultat, dacă le-a plăcut sau nu.

A fost prima dată cînd m-am gîndit serios la întrebarea „de ce nu citesc copiii?”. Și că, dacă nu crești un public pentru care literatura să însemne și altceva decît niște texte obligatorii, posibile subiecte de examen, el nu va veni niciodată din cer. Și mi-am spus că pînă nu facem ceva în acest sens, numărul cititorilor noștri de acasă n-o să crească deloc. Și plăcerea cititului va fi ultima deprindere cu care să pleci mai departe în lume, după terminarea studiilor.

Cu Svetlana Cârstean și cu Maria Balabaș am vorbit mult și ne-am dat seama că am putea să apucăm ideea asta de undeva. Ce am purtat joi, atelierul nostru de citit-scris-văzut-și-auzit, așa s-a construit, iar episodul lui pilot l-am făcut de curînd, sub egida ARCUB-ului și în cadrul proiectului „Creating the city” (București 2021). A fost pur și simplu o experiență incredibilă, pe care ne dorim s- s-o ducem mai departe.

Am avut la dispoziție o săptămînă, în care ne-am propus nu să facem din cei 10 tineri foarte diferiți (cu vîrste între 10 și 17 ani) niște scriitori, ci să vorbim normal despre literatură, fără nici o frică și nici o majusculă. Fără să ne gîndim la cuvinte frumoase sau la lucruri care trebuie să sune bine.

În primele două zile am citit texte pe care ne-ar fi plăcut să le fi descoperit noi înșine în adolescență: Juventus (Simona Popescu), Micul Prinț (Antoine de Saint-Exupéry), Metamorfoza (Franz Kafka), De veghe în lanul de secară (Salinger), În căutarea timpului pierdut (Marcel Proust). Și care ne-am imaginat că o să le vorbească, într-un fel sau altul, despre ei înșiși. Căci, cum altfel ai putea să ajungi să-ți placă să citești, dacă nu reușești să găsești legăturile dintre tine și personajele unor cărți?

Am ascultat muzici și am construit povești pornind de la sunete. Știți cum e să asculți cu niște tineri viniluri cu Daft Punk, Massive Attack și Chemical Brothers?

Am descoperit că nimic nu poate fi considerat banal: sîntem făcuți din stări, senzații, vîrste, amintiri. Doar că avem nevoie de puțină atenție să ne uităm la noi și în jur. Am plecat împreună într-o călătorie în care ne-am cunoscut, am avut încredere unii în alții și de abia apoi am putut să recuperăm niște spații intime, de-o naturalețe și o candoare infinite.

Dacă m-ar fi întrebat cineva, în urmă cu o săptămână, la ce folosește literatura, aș fi avut nevoie de un timp înainte să răspund. Acum, după ce i-am cunoscut pe tinerii de la atelierul nostru pot să zic fără să stau pe gânduri: te schimbă. De la o zi la alta. Vizibil. Cred că acest gen de educație artistică alternativă face minuni. Arta e vie și nu ajută pe nimeni dacă o împăiem.

O să vă mai spun doar atît, n-am simțit nici un moment că acești copii au fost în competiție unul cu altul. Sau că a contat că nu aveau același background. Au fost atît de empatici unul cu altul, că de multe ori mi se părea că ei înșiși erau personaje dintr-o poveste care se scria sub ochii noștri.

Cînd Andreea a încercat să citească în prima zi ce scrisese și a început să plîngă, am realizat încă o dată ce putere au cuvintele care vorbesc despre tine. Și care aduc la suprafață o istorie personală de multe ori extrem de complicată. Alexia, cea mai mică din grup, are 10 ani. E foc de isteață și face sărituri de la 10 metri la bazin. Improviza tot timpul, pe măsură ce-și auzea textul, simțea nevoia să-l schimbe. Daria, Vlad, Simona, Adina și Irina au o delicatețe și o inteligență care te cucerește, pur și simplu.

Flori a stat tăcută în primele două zile, după aia ne-a scris un scrisoare tulburătoare De ce vin fetele pe lume și papucul ei împletit a devenit coperta noastră, Alexandra s-a îmblînzit, iar Andrei s-a relaxat. Cînd a auzit rîsetele celorlalți la textul lui cu crocodilul, pur și simplu s-a luminat. 

N-o să uităm prea ușor călătoria care ne-a adus împreună. Și pentru că ce au reușit ei să scrie ne-a plăcut așa de mult, am făcut în două zile și-o revistă. O redacție în miniatură, cu ales culori, paginat, votat un font sau altul, împreună cu Florin Iaru. Revista Ce am purtat joi e madlena acestei săptămîni petrecute împreună. Dar dincolo de texte sînt niște oameni de la care noi înșine am învățat mult. Pur și simplu ne simțim norocoase că i-am cunoscut.