Spaţiul personal
O cameră cu tavan înalt și fereastră mare, cu patru paturi cam înghesuite, dar curate. Îmi va fi casă timp de cîteva zile. Pe fereastră se văd în depărtare mai mulţi copaci și o clădire cu acoperișul plin de porumbei. Încăperea a fost renovată de curînd și arată mai bine decît multe alte saloane de spital pe care le-am văzut.
Patul meu e lîngă fereastră. Lîngă mine, în dreapta, se află o doamnă cu părul creț, şaten, și figură morocănoasă. Se vaită întruna și e uşor ipohondră. Lîngă ea – o femeie de aproape 30 de ani, în pijama roz cu floricele, și foarte vorbăreață. Ambele – paciente pentru care faptul că împărțim temporar o cameră înseamnă și să ne împărtășim detalii personale private.
„Ești căsătorită? Deci încă stai cu părinții? Nu? Dar cîți ani ai de fapt? Aaa, păi eu la vîrsta ta eram deja căsătorită și cu bebe de un an“, turuie morocănoasa. Îi spun că mama m-a născut la 28. „Ei, deci mai ai un an pînă bat clopotele. Că asta e identitatea de femeie.“ Rămîn perplexă, nu mai reușesc să îi răspund ceva. A doua zi, citesc despre protestele din Polonia și restricțiile pe care le au acolo femeile care vor să facă avort.
Ne înghesuim în spațiile strîmte dintre paturi. Geamurile de la ușa dușului sînt din sticlă semitransparentă. Cînd cineva se spală, fără să vrei, apare în fața ta conturul corpului gol, pînă să intre în cabină. În salon – aceeași transparență. Aflu nume, vîrste, domicilii. S-ar spune că, dintr-odată, nu mai sîntem străini. Femeile își pun întrebări intime despre sănătate, se împărtășesc sfaturi și tratamente naturiste – „Ah, am avut și eu și așa am rezolvat, e garantat!”, se discută despre slujbă și viața conjugală, despre diete – „Eu nu mănînc pîine proaspătă, doar pîine prăjită!”, copii și telenovele. Le aud fără să vreau.
Dimineața, la vizita medicilor, aflu întregul istoric al colegelor de salon. Doctorii sunt amabili, atenţi, profesionişti. Dar nu există un cabinet privat unde să poată discuta, singuri, cu fiecare pacient în parte. Astfel încît aflu ce număr de leucocite au în sînge colegele, ce infecții au, la ce antibiotice e rezistentă bacteria care le-a adus în spital, cum le-au ieșit examenele cardiologice sau ecografiile. În unele zile, cei doi medici vin însoțiți de un grup de studenți, înghesuiți pe lîngă perete. Povestesc din nou, îmi iau tot istoricul de la capăt, știu deja ce amănunte sînt importante pentru ei. Îl aud și pe cel al colegelor, deja a nu știu cîta oară, aproape că aș putea să completez eu în locul lor. Studenții ascultă și apoi pun întrebări, mai întîi în şoaptă, puţin stînjeniţi, apoi tot mai tare, iar camera se umple de voci care încearcă să afle diagnosticul corect.
Numai doamna Francisca nu spune nimic.
A fost asistent-șef la o secție de cardiologie, timp de 42 de ani. Acum, mică și uscată, cu părul cărunt, pînă la umeri, într-o cămașă de noapte verde pal, stă întinsă în patul de lîngă ușă. După ce s-a pensionat, nu a mai vrut să audă de spitale. A suferit o serie de atacuri cerebrale minore, de care nu și-a dat seama, iar acum are Alzheimer în stadiu avansat. Rar își amintește că are un copil, dar nu cînd e și el de față. Toate astea ni le spune fiul ei, căci ea nu vorbește mai deloc, doar îți răspunde „da” la aproape orice o întrebi, zîmbind senin. De fapt, zîmbește mai mereu, la orice gest al infirmierelor – cînd vin să-i dea să mănînce –, ori cînd asistentele îi iau sînge sau îi pun o perfuzie. Cu același surîs le arată, dimineață, branula pe care și-a scos-o în timpul nopții. Nu se poate abține, simte mereu nevoia să facă ceva cu mîinile. Mă întreb ce mai înseamnă intimitatea pentru un om fără identitate.
Știu, din ce am citit, cam care sînt diferențele între un spital privat și unul public. Sperăm însă că sintagma „public” să nu se aplice într-o măsură atît de mare aici. Pe Internet măcar pot alege eu ce informații vreau să împart cu alții. Cu „publicul“ sau doar cu prietenii. Dar ce mai înseamnă noțiunea de „privat“ atunci cînd împarți, forțat, timp de mai multe zile, o cameră cu alți pacienți? Mă trezesc implicată fără să vreau în vieţile private ale altora – şi ei, în a mea. Spaţiul personal nu mai există şi nu știu cum să fac să-mi păstrez intimitatea într-o încăpere atît de strîmtă, cu atîția oameni în jur, în mod constant. Nu doar medici și pacienți, ci și infirmiere, asistente, ba chiar și rude venite în vizită la colegele de salon, care fac tot felul de comentarii: „Dvs. de ce sînteți aici? Tot la medicul?... Și cît mai stați? Aaa, ce păcat... Şi unde lucraţi?” Mi se pun întrebări și nu știu cum să răspund dezvăluind cît mai puține lucruri despre mine. Pe unele însă nu le pot evita.
E aproape 12 noaptea, asistenta tocmai a terminat tratamentele tuturor, pe hol luminile sînt încă aprinse și afară latră un cîine. Nu prea te poți odihni, căci la 6 începe din nou vînzoleala. Inconveniente minore, e drept, şi la fel s-ar putea spune şi despre lipsa intimităţii din spitalele româneşti – e ultima dintre problemele din sistemul nostru sanitar.
Taximetristul care mă duce acasă comentează, imediat ce intru în mașină: „Ce bine e să stai în spital și să nu fii bolnav!“ Sper să nu înceapă și el șirul de întrebări și, de data asta, am noroc. Începe el să-mi povestească propriul caz...
Foto: wikimedia commons
