Plicul și Evaluarea Națională
Anul 2016. Iunie. Undeva în România.
Mă trezesc dimineață, foarte dimineață pentru mine. Cuprinsă de febra examenului, ușor stresată de misiunea de membru în Comisia de Evaluare Națională de la Centrul de Examen, m-am îndreptat spre școală hotărîtă să-mi ajut elevii să se lupte cu balaurul ce ne marcase cu spaime inimaginabile anul școlar. Examenul, vine examenul! Te certai cu colegul de bancă? Lasă că vine examenul, vezi tu! Supărai un profesor? Vezi tu la examen!
Doamna dirigintă, la toate ședințele cu părinții să consemnați în procesul verbal că ați informat în legătură cu examenul! Să afișați pe pereți, la loc vizibil, metodologia, graficul cu pregătirea suplimentară la română și matematică, ziua și ora de consiliere a părinților.
Balaurul își făcuse loc în mentalul colectiv, iar eu stăteam între el și copiii clasei a VIII-a B în fiecare oră de dirigenție. Pe măsură ce ne apropiam de datele de 27 și 29 iunie, vinerile noastre erau tot mai umbrite de nori negri. Ora de dirigenție era cu și despre cum să ne concentrăm, cum să luăm 10 și despre ce se întîmplă dacă luăm 1, 2, 3, 4.
Am rememorat aceste trăiri în drumul spre școală. Elevii mă așteptau în poartă. De la șeful de promoție pînă la copilul corigent patru ani la limba română, toți erau emoționați.
Vă simțiți fericită, doamna profesoară?, mă întreabă un elev de la clasa a VIII-a A. Încercase tot anul să mă provoace. Dorea să mă vadă la televizor, cum agresez copiii și cum nu am metode și cum am trecut degeaba testul psihologic. Îi spun că este prima dată cînd mă bucur că sînt profesor și el elev. Îi urez succes.
Stau în mijlocul lor, dar domnul președinte de Comisie mă cheamă la proceduri: camerele video, dosarele, instruirea supraveghetorilor. Secretara tremură vizibil. Directorul-președinte aleargă cu un telefon. Se tot agită în legătură cu un microbuz. Microbuzul, cu trei Comisii, trei polițiști și trei rînduri de lucrări, trebuia să pornească la Comisia Județeană, aflată la 90 de kilometri, imediat ce examenul lua sfîrșit. Ba că nu are motorină, ba că nu are rovinietă, ba că șoferul trrebuie găsit. Primar, contabil, șofer, telefoane. Ora 9 a venit și subiectele au fost distribuite conform procedurilor. Secretara mă privește în sfîrșit. Polițistul tînăr de pe hol se plimbă plictisit. Îi zîmbesc, asigurîndu-l că profesorii corupți au fost eliminați de mult din sistem. Ora 11. Supraveghetorii vin pe rînd cu lucrările. Numărăm lucrare cu lucrare. Sînt? Sînt 39? Sînt 39. Nu mă uit cînd sînt introduse în plic. Mă uit că este deja 12 și Comisia Județeană e departe. Apă nu mi-am luat. Directorul-președinte vorbește cu ceilalți doi directori-președinți, rugîndu-i să ne grăbim, pentru că așteaptă Comisia. Duc în brațe 39 de lucrări. Erau într-o mapă albastră. În mașină realizez că era mapa mea, uitată prin cancelarie – Olimpiada Națională de Istorie, Iași, 2012. Brusc, îmi crește tensiunea. Realizez că am în brațe viitorul, destinul elevilor mei? Realizez altceva. Că lucrările nu au fost introduse în plic, ștampilat și lipit (securizat!). Întreb de ce nu sînt în plicuri. Cei trei directori-președinți răspund că nu au găsit plicuri. E cald, foarte cald. O membră îmi întinde un pahar cu apă. Se clatină. Sar ca arsă. Lucrările din mapă se puteau face fleașcă într-o secundă. Nu mai beau apă din mers. Ajungem la ora 14 la ISJ. Instituția este înțesată de polițiști. Tînărul polițist venit cu noi se uită ușor stingherit. Îl asigur că șefii lui vor fi mîndri de el. Cu mapa albastră în brațe, ne îndreptăm spre ușa înaintea căreia lumea stătea la coadă. Aflăm ca aveam numărul 57. Doar eram din nordul județului, nu aveam cum să avem numărul 1. În plus, nu ne-am grăbit destul. Mă plimb prin curtea mică a ISJ. Mi-e foarte cald și foarte sete. Găsesc în sfîrșit un scaun proptit de un perete. Era scaun de birou, dar, fiind rupt, fusese scos afară. Mă așez și aștept. Trece o oră și ne strigă Comisia Județeană. O sală ca o gară mică din Comunism. De fapt, ca o haltă. Sau ca o sală de la C.A.P-ul din sat. Masa jur că era de acolo! Comisia? Trei doamne triste, îmbrăcare și machiate conform tuturor standardelor. Superb îmbrăcate și machiate! Directorul-președinte îmi ia mapa cu lucrări și ne îndreptăm spre masă. Încerc să zîmbesc. Directorul scoate cele 39 de lucrări. Una dintre doamne țipă: Unde-i plicul? Unde-i plicul? Răspund că nu am avut. Imediat, îmi dau seama că nu trebuia să zic asta. Insinuam că Ministerul sau ISJ sau primăria trebuia să asigure. Dacă pierdeați lucrările?, ne întreabă cealaltă doamnă. Mergeam la DNA, gîndesc. Totuși, reușesc să n-o zic cu voce tare. Stau liniștită. Ce echipă drăguță Comisia Județeană!, mă gîndesc. Se vede că atribuția lor de monitorizare și control, precum și cursurile de formare și proiectele europene i-au ajutat să înțeleagă că ISJ și noi, școlile, sîntem o echipă formidabilă. Fiind toți profesori, comunicăm. Doar sîntem și colegi! Îmi vine să-i cer doamnei din fața mea din paharul cu apă. Să-i zic: Colega, mi-e sete! Promit să vă aduc plicul data viitoare. Îmi cer însă doar scuze pentru că am prelungit așteptarea celorlalți colegi și pentru faptul că nu ne-am autoinstruit și autogospodărit. Ies apoi pe ușa haltei, bucuroasă că doamnele de la ISJ vor putea lua o binemeritată pauză de masă.
În timp ce urc în microbuz, îmi amintesc o discuție cu un elev:
- Mihai, dacă nu înveți, iei nota 1 la examen.
- Doamna dirigintă, știți ce am citit pe Facebook? Și cu Bac, și fără Bac, tot șofer pe tir mă fac.
De n-aș uita, pînă data viitoare, să cumpăr plicuri!
Urmează proba la matematică. Nu-mi place să rămîn datoare. În plus, Ministerul nostru este sărac și sîntem colegi. Doar nu o să ne certăm pentru un plic…
Claudia Trăncuță este profesoară de istorie.
Foto: adevarul.ro
