A înțelege
Mereu m-am întrebat cum se aliniază astrele și ce mișcări tectonice trebuie să se producă în univers ca doi oameni să se întîlnească și să se înțeleagă cu adevărat. Dacă ajung să mai scrie și o carte împreună și să-și chestioneze teritoriile cele mai intime și lumile din care vin, totul se transformă deja în utopie pură. Mărturisesc că la asta m-am gîndit în timp de citeam Trado a Svetlanei Cârstean și a Athenei Farrokhzad (Editura Nemira, 2016).
Imaginați-vă două poete, una care scrie în română, cealaltă în suedeză, care își construiesc un spațiu comun într-o a treia limbă, care nu e, de fapt, a nici uneia dintre ele. Acolo se descoperă și se reinventează. Își lasă pieile vechi să cadă una cîte una și își întind, ca pe-o tarabă de talcioc, istoriile. Își aduc apoi la masă tații și mamele, copilăriile și revoluțiile, viitorul și trecutul, în încercarea de a face lumină și de a se apropria. Alteritatea ia forma cuvintelor care se traduc pe măsură ce se scriu. Nu reușesc să-mi scot din minte imaginea mașinii de spălat în care hainele cu memoria lor recentă se amestecă. Totul e „la comun” și atît de personal.
Cartea lor mi se pare că nu vorbește despre traducere, ci despre scris și despre nevoia de înțelege mecanismul atît de sofisticat care se stabilește între cel care produce text și cel care îl citește. Eternele și infinitele medieri pe care le suferă sensul. Emoția apropierii de celălalt într-o formă care nu mai are legătură cu limbajul, ci cu extrasenzorialul.
Între Svetlana Cârstean și Athena Farrokhzad poezia devine o minge de ping-pong care te hipnotizează. Nu te poți desprinde de ritmul ei. Poemele își răspund, oglinzile măresc tot ce n-ar trebui spus, dar se scrie, iar eseul decriptează.
Punerea în același aluat a două poezii care se îmblînzesc reciproc prin traducerea în timp real se transformă într-o aventură meta-textuală rafinată și simțită pînă în cele mai mici vibrații.
Îmi vine să zic că fiecare va găsi în Trado ce e pregătit să găsească. Pe unii îi vor impresiona foile de ceapă din care se contruiește eseul despre traducere. Și el un poem al trădării și al iubirii.
Alții vor fi impresionați de mantrele textului poetic. De forța și vitalitatea lor.
Din granițe se naște în Trado un „no man’s langue” deopotrivă frumos și trist și, mai ales, fără margini.
