Teleeducația, sistemul și presiunea critică
Opinie la articolul prof. Liviu Papadima, „Educaţia, la televizor“
Ar fi frumos ca televizorul să educe. Dar mă tem că tinde să fie mai degrabă un mijloc de deformare și manipulare. Tentația manipulării este foarte mare: prin televizor te adresezi maselor și, de regulă, ai ca scop maximizarea audienței. Despre Hitler se spune că a avut un succes atît de mare la mase pentru că vorbea pe înțelesul celui mai idiot individ din mulțime (în afară de faptul că se adresa direct laturii emoționale și venea într-un context de nemulțumiri sociale). Politicianul, în genere, este cumva obligat să se exprime pe înțelesul „prostimii”, scopul lui fiind maximizarea numărului de voturi. Din acest motiv consider că opiniile publice ale politicienilor pot fi practic neglijate (merită observate doar faptele lor!), după cum televiziunea este de așteptat să furnizeze în proporție covîrșitoare informații manipulative și de proastă calitate. Este un comportament rațional (deși amoral): acest lucru maximizează beneficiile atît ale politicienilor, cît și ale televiziunilor. De asta mi se pare cumva surprinzător cînd intelectualii se mai miră de ceea ce văd la televizor. De altfel, cunosc mulți oameni inteligenți care, fie nu se uită deloc la televizor, fie o fac foarte rar și numai dacă au un motiv precis.
Înainte de a merge mai departe este necesar să specific că prin „politician” înțeleg aici un model abstract ce descrie un individ avînd ca scop suprem convingerea maselor iar prin „intelectual” un individ care are ca scop suprem aflarea adevărului. Aceste două tipuri ideale/extreme nu se regăsesc ca atare în realitate însă gîndirea nu poate funcționa fără modele (după cum și „electronul”, chiar dacă e doar o teorie, este foarte util în înțelegerea realității fizice).
Revenind la subiect, un motiv pentru a deschide televizorul poate fi, de exemplu, prezența unei persoane de bună calitate, cum este academicianul Solomon Marcus, care a apărut recent la cîteva emisiuni televizate. Ce se întîmplă atunci cînd intelectualul intră într-un dialog public cu politicianul? În mod normal, ar fi de așteptat ca ceea ce spune intelectualul să fie trunchiat, răstălmăcit și adus în zona care convine cel mai bine politicianului (căruia îi convine să înțeleagă doar anumite lucruri) – zonă perfect compatibilă cu o gîndire rudimentară. De ce? Pentru că, din nou, miza jocului în cazul politicianului este convingerea maselor. Într-o discuție publică cu intelectualul, politicianul are un avantaj natural. De altfel, chiar mecanismul de selecție naturală aplicat unei populații de politicieni va favoriza pe cel care știe cel mai bine să convingă/prostească masele (facînd abstracție aici de abilitatea complementară de a fura sume mari de bani fără să fie prins). Cel puțin asta reiese dacă aplicăm teoria evoluționistă la politicieni (de altfel, ființe demne de toată compasiunea pentru că, de fapt, nu prea au de ales dacă vor să reziste într-o lume în care criteriile de selecție depind de educația maselor și de (in)capacitatea acestora de a penaliza lipsa de onestitate). Din acest motiv nu aș mai comenta prestația politicienilor la TV – consider că este în natura lucrurilor să fie așa.
Legat de ideea cu maturizarea copilului în contextul sistemului de educație am însă anumite rezerve. Mai precis, am o problemă cu logica argumentării. Astfel, sînt de acord că trebuie să existe în mod necesar un proces de maturizare. Sînt perfect de acord, de asemenea, că maturizarea implică și faze dureroase, faze în care subiectul resimte agresivitate. Sînt de acord că evitarea suferinței cu orice preț este o greșeală. Doar că, de aici nu rezultă în mod necesar că orice formă de agresiune este utilă maturizării (chiar dacă se spune că „ce nu te omoară te face mai puternic”). Psihologii pot veni cred cu mai multe argumente pe partea aceasta. În particular, nu reiese de niciunde că modul în care se desfășoară la ora actuală procesul de educație este mai util maturizării decît, să zicem, modul propus de domnul profesor Solomon Marcus. Doar un experiment cu suficient de mulți elevi ar putea demonstra statistic dacă metoda A este mai bună decît metoda B (în contextul C). În lipsa unui astfel de experiment tot ce putem face este să ne bazăm pe: intuiție, bun simt, logică, experiența noastră și experiența altora.
După părerea mea, ceea ce se reproșează stării actuale din sistemul de educație ține, în principal, de incompetență și/sau de corupție. De exemplu, a prezenta elevilor un volum mare de informații, în care nu este clar ce e esențial și ce e detaliu, este rezultatul incompetenței cadrului didactic (și/sau al autorilor manualului cu pricina) de a reliefa conținutul, de a-l esențializa. Incapacitatea de a prezenta conținuturile abstracte (în special cele matematice) de o manieră intuitivă, legată de problemele lumii reale, este tot o formă de incompetență. Rezultatele slabe la testele PISA se datorează ineficienței sistemului de educație pentru majoritatea elevilor: a „pompa” mai multe informații duce la un rezultat mai prost decît a livra un conținut redus dar esențializat. Incapacitatea de a observa că a livra mai mult însemnă a obține mai puțin este o limitare, o formă de incompetență. Incapacitatea de a imagina și alte abordări pedagogice, de a experimenta metode noi, de a integra ultimele descoperiri din domeniul neurologiei/psihologiei/pedagogiei, este o altă limitare. Comoditatea de a face lucrurile doar așa cum ai fost învățat sau doar așa cum fac alții (conformism) și incapacitatea de a inova sînt alte limitări care decurg în principal din absența dezvoltării gîndirii critice și creative în formarea profesorilor.
În afară de problemele de competență mai sînt și problemele de corupție. Iată doar cîteva exemple:
De ce nu sînt desființate universitățile care colcăie (anume chiar la nivelul conducerii!) de plagiate dovedite, cum ar fi cazul prezentat la acest link? Dar academiile de tot felul care produc… nimeni nu prea știe ce?
De ce avem manuale de slabă calitate în timp ce alte manuale, produse tot de români, sînt bune pentru școli de elită din Anglia dar nu sînt selectate la licitație de către ministerul nostru? A utiliza ca unic criteriu de selecție a manualelor doar prețul este dovadă de dezinteres, incompetență, corupție sau toate la un loc?
De ce în mediul academic concursurile sînt, în marea lor majoritate, cu fix un candidat pe post (un exemplu este aici)? De ce tineri de valoare, cu studii în străinătate și liste de lucrări în publicații de top, sînt respinși la astfel de concursuri în favoarea celor locali cu dosare mai slabe? N-au mîncat salam cu soia?
De ce este atît de dezvoltată „piața” cărților pentru pușcăriași, a lucrărilor de licență, grad sau chiar doctorat?
La ce rezultate este normal să te aștepți dacă pompezi bani într-un sistem atins de metastaze multiple fără a lua măsuri ferme de extirpare a tumorilor?
Și am putea continua cu întrebările dacă ar avea rost și dacă ar servi cuiva.
În fine, sînt de acord că nu putem analiza metoda dacă nu stabilim precis și detaliat obiectivul: ce ar trebui să „livreze” sistemul de educație. De altfel, ar trebui să comparăm chiar mai multe metode pentru a avea din ce alege.
De dezbătut putem dezbate încă 25 de ani. Singura problemă ar fi că dialogul ne ajută să găsim soluții bune doar dacă există un nivel suficient (o masă critică!) de onestitate și bună credință. Or, fiind deja de cincisprezece ani în „sistem”, am avut ocazia să mă conving că deciziile se iau mai degrabă „politic” decît în baza unei strategii, a unor principii care să pună pe primul loc interesul elevilor/studenților.
Există totuși ceva care s-a demonstrat practic că funcționează: presiunea. A trebuit să existe cazul Colectiv, să iasă oameni în stradă, ca să se schimbe ceva în politică. La fel, cred că este nevoie de o presiune suficientă din partea societății civile pentru a face să evolueze sistemul educațional. De altfel, propun să renunțăm la metafora „masă critică”, care sună bine dar nu prea se materializează, pentru cea de „presiune critică” necesară pentru a produce schimbarea. Mai mult, a fost identificat și punctul precis în care trebuie aplicată presiunea critică: chestiunea plagiatelor. Pînă nu se elimină tumorile din sistem dezbaterile nu vor avea impact iar ideile bune vor fi ignorate (din simplu motiv că „tumorile” se află tocmai la nivele de putere/decizie). Plagiatul este acel aspect foarte punctual și obiectiv, care nu poate fi negat sau răstălmăcit, care nu dispare și nu se prescrie – o adevărată mină de aur!
Iată de ce aș risca în final o concluzie simplă: cred că e nevoie de presiune maximă pe chestiunea plagiatului pentru a reforma sistemul. Chiar dacă nu am o formulă matematică a presiunii critice, aș putea sugera o strategie: să creștem presiunea din cît mai multe direcții, în mod continuu, cu perseverență, în același punct (plagiatele) pînă cînd apare o „fisură” în „sistem”.
Foto: wikimedia commons
