Eu şi Solenoid. Călătorie în bolgiile universului (ne)cunoscut

Am căutat această carte, am căutat-o aşa cum a făcut-o profu’ Cărtărescu cu Tăunul în studenţie, am căutat-o prin umilele mele cunoaşteri literare şi am găsit-o. Este monstrul de sub pat pe care l-am trezit într-o noapte rece de decembrie, este un vis pe care l-am trăit şi pe care-l trăiesc în timp ce scriu aceste anomalii petrecute pe drumul spre bolgiile universului (ne)cunoscut.

Totul a început într-o seară obișnuită de decembrie 2015, ajung acasă de la muncă și librărie, îmi arunc îmbrăcămintea prin casă, mă-mbăiez, mănînc, respect ora obişnuită de somn de după amiază, apoi mă dedic celor două ore studiului pentru școală din fiecare zi, fac o mică pauză; pauză în care mă decid să ascult melodiile serialelor americane Suits și Mr. Robot, mă arunc pe pat, îmi trec mîinile sub cap, mă uit spre tavan și mă hotărăsc: azi încep experiența Solenoid. Ca de fiecare dată, înainte de a începe o carte, o miros, îi ating cotorul, îmi plimb uşor mîna pe coperţile acesteia şi, într-un zîmbet de noutate, de renaştere literară, încep să dau primele pagini. Încep să mă avînt în cuvinte, să mă pierd într-însele, apoi mă-nvîrt pe spate, mă pun pe diagonala patului, ridic cartea deasupra capului, mă-ntorc în partea cealaltă parte a patului, mă așez la masa studențească sub veioza încojurată de manuscrise școlare, dar nu mă dezlipesc de ea, cartea. Practic, pentru următoarele patru nopţi albe, ne-nvîrtim, alături şi de Bach, Chopin sau Mozart, în aceeași lume, ne spunem cuvinte, ne îmbrățișăm, privim în trecut, ne (în)cîntăm şi, într-un silenzio haka-haka, încep să mă-mpiedic de lume, de momente, de vise, de dragoste, de citit, de cafea și țigări, de copilărie, de adolescență, de oameni, de școală, de Bucureşti şi, da, Scriitorule (nu neapărat cel de la Voila), cred că „putem imagina (şi chiar intui cu adevărat) o lume cu o dimensiune-n plus faţă de-a noastră” (p. 462). Dar ce este Solenoid? Solenoid este, în opinia mea, mai degrabă un traviamento susţinut de pilonii metaforici ai construcţiei unui solenoid. Este, dacă vreţi, un aparat cu multiple funcţii: catalizator de unde cerebrale care vin dinspre autor către cititor, este o „lume de contururi colorate, de mirosuri stranii” (p. 321), este un centru de forţă magnetică care transpune legile necunoscute ale simţurilor umane în serii de jurnale intime şi este un rîu placid venit din muntele comunist al societăţii româneşti, rîu care se varsă într-o vastă cîmpie a şcolii româneşti postdecembriste.

Profu’ de română, căci, într-un fel sau altul, el este principalul Solenoid, te trece prin amintirile sale din copilărie, cu păduchi poetici, cu pareze adolescentine (sau alte boli adolescentine), te plimbă prin armată, prin poezii, te aruncă de la un pol la altul al acestuia prin dicţionarul explicativ al limbii române,  prin mitul scriitorului neînţeles, prin biblioteci infinite, prin medalioane cu ochi albaştri, prin multe analogii mistice, cu părăsiri din spectrul real în care devine, uneori, „scriitorul-cititor-trăitor” (p. 153). Forţe imateriale se perindă prin ani de coşmaruri, te plimbă pe sub plapume luminate infinite „fiindcă e cumplit să fii îngheţat în blocul unei lumi definite, care curge ca o carte, de la prima la ultima ei pagină, fără ca personajele ei să poată spune şi face altceva decît a fost scris (le-a fost scris o dată pentru totdeauna)” (p. 686), pe sub hore de stele din jurul nopţilor, pe sub luna care veghează acest Univers, prin ecuații matematice, forțe imateriale care duc clasa profului în zbor „oblic în sus cu mare viteză, în aerul negru în care fulgii strălucitori stau încremeniți” (p. 320), apoi te petrece prin fabule etice, cu vise, multe vise „epileptoide”, prin Scriitori și un fel de colombine - ca, într-un final, să ajungă să te treacă prin Celălalt. Solenoid este un sentiment, este un strigăt, este o literă bifată în catalogul literaturii universale. Solenoid sînt eu, tu, este, pe alocuri, prin personajele sale, pantera, leul şi lupoaica lui Dante, este tot ceea ce reprezintă umanitatea. Este visul, este moartea, este contemplarea autorului pe fereastra unei şcoli bucureştene, este un alt fel de Celălalt, este o personificare puternică a eului liric, este o ştiinţă pe care numai un Demiurg o poate schiţa.

Levitez deasupra unei poveşti încununate cu flori din fizică, metafizică, muzică, istorie, literatură română, literatură universală, filosofie, numereologie, deasupra unei poveşti despre un Bucureşti modern, cu străzile-i comuniste şi postcomuniste, cu vieţi desprinse din ocurenţa prezentului în care profu` de limba română scrie şi predă. Apoi cobor prin solenoizii ascunşi sub pătura nopţii în care ne plimbă cu fiecare cuvînt. Descoperi, prin acest roman, jurnale învîrtindu-se în jurul pletelor tinere, deasupra gîndurilor care te petrec atunci cînd termini fiecare capitol, îţi trec prin minte secvenţe din Mendebilul din Nostalgia, din senzualul De ce iubim femeile?, îţi reaminteşte, pe undeva, de Exuvii-le Simonei Popescu, pe undeva de nucleul nietzscean în care-ţi roteşte memoria prin toate circumvoluţiunile creierului; spre exemplu, în capitolul XX, vorbeşte pentru cei care-l înţeleg şi nu se aşteaptă să fie înţeles de toată lumea şi-ţi trec, de asemenea, secvenţe din critica postmodernistă din care Derrida, Foucault sau Hutcheon încearcă să găsească porţi care să rezolve problema acestui curent încă nedesluşit - prin excelenţă, problema cunoaşterii - prin tema pandemică a acestuia, respectiv relaţia scriitor-cititor; o temă pe care o îmbracă într-o problemă de autocunoaştere, de autorezervare, de compasiune faţă de un sistem de legi nevăzute, susţinute de simţuri catalizate de realitate prin care încearcă să scape parcă de un marasm.  Sigur, este şi un roman al revoluţiei cu sinele, o revoluţie a eului liric, este o imagine surprinsă parcă prin daghereotipie.

Dar acesta nu este numai un simplu roman, pentru că, aşa cum însuşi autorul o spune: „lumea s-a umplut de milioane de romane care escamotează singurul sens pe care l-a avut scrisul vreodată: cel de-a te-nţelege pe tine însuţi pînă la capăt, pînă-n singura caveră din labirintul minţii în care n-ai voie să pătrunzi” (p. 277), romanul este, cred, de fapt, și un strigăt de ajutor din toţi rărunchii, în cor, de o echipă formată din copilul ciudat al familiei, din adolescentul care nu se satură niciodată de citit, din mai-mereu îndrăgostitul de femei, din acel student care se întoarce după o carte care-i rămîne impregnantă-n minte şi de care nu poate scăpa pînă nu-şi satură setea de cunoaştere, din dascălul de română din generală, din viitorul soţ, din viitorul tată, din omniprezentul scriitor – din solenoizi. Solenoid este declaraţia celei mai frumoase boli pe care o poate avea un ins, un solenoid; boala pentru literatură: „orice s-ar spune, iubesc literatura, o iubesc mai departe, e viciul de care nu pot scăpa şi care-o să mă distrugă” (p. 41), iar pentru cei 53 de solenoizi dispuşi în peste 800 de pagini, pentru dispunerea cu succes a bobinelor hipnotice, îţi trebuie răbdare să calci peste ei, îţi trebuie o stare atît de liniştită încît să nu mai vezi altceva în jurul tău, îţi trebuie, dragă cititor, voinţă şi multă îndurare. Călătoria nu a fost una uşoară, dar vă mărturisesc, alături de alţi artişti ai călimarei pe care i-am parcurs în ultimii ani, a fost  una dintre cele mai frumoase călătorii literare pe care le-am parcurs vreodată. Chapeau, domnule profesor, chapeau!

Iar dacă profu` Cărtărescu a ales să-nceapă cu Ex libris-ul arghezian, eu aleg să termin cu o clipă Din noaptea eminesciană:

Din noaptea vecinicei uitări
În care toate curg,
A vieţii noastre dezmierdări
Şi raze din amurg,

De unde nu mai străbătu
Nimic din ce-au apus-
Aş vrea o data-n viaţă tu
Să te înalţi în sus.

Şi dacă ochii ce-am iubit
N-or fi de raze plini,
Tu mă priveşti liniştit
Cu stinsele lumini.

Şi dacă glasul adorat
N-o spune un cuvînt,
Tot înţeleg că m-ai chemat
Dincolo de mormînt.

Hodie mihi, cras tibi!

(Azi pentru mine, mîine pentru tine!)