Arta de a îmbătrîni
Truman Capote are o povestire care se numește Mojave, scrisă în 1975. O găsiți în volumul Integrala prozei scurte (Editura Polirom, Traducere de Constantin Popescu, 2012). Mi-a rămas în minte nu neapărat pentru complicata mecanică de cuplu de la care pornește, ci pentru că, spre final, există o scenă în care soțul îi spune soției:
"- Am început să mă simt bătrîn. (…).
- Ai 52 de ani și te simți bătrîn? (…)
- Am avut întotdeauna mare încredere. Cînd mergeam pe stradă simțeam un avînt. Am observat că oamenii mă priveau pe stradă, la restaurant, la petreceri, mă studiau întrebîndu-se cine eram. De cîte ori mă duceam la o petrecere, am știut că puteam să am jumătate din femeile din încăpere. Dar s-a terminat. Se pare că bătrînul George Whitelaw a devenit omul invizibil. Nu ți-am spus, dar m-am oprit la Buddy Wilson ieri, avea o mică serată de cocktailuri. Trebuie să fi fost vreo 20 de fete atrăgătoare și nici una nu mi-a dat atenție; pentru ele eram un om bătrîn și obosit, care zîmbea prea mult. “
Ea, soția, în vîrstă de 36 de ani, tocmai s-a întors de la întîlnire cu doctorul Bensten, fostul psihanalist, devenit între timp amant. El, soțul, vorbește despre o viață amoroasă palpitantă. De cele mai multe ori, soția este cea care îi face cunoștință cu tot felul de doamne bogate și frumoase. Cei doi dorm separat de la nașterea celui de-al doilea copil, născut prematur și mort după cîteva luni. Ea nu și-l dorise deloc, de aici trauma și problemele dintre ei. Dar își declară iubirea la fiecare 10 minute și ajung să se poartă ca niște camarazi de front. Cam asta e, pe foarte scurt, situația maritală a personajelor lui Capote.
Frumusețea prozei stă în felul în care e ea contruită. Povestea din deșert pe care i-o spune bărbatul soției, cu un orb și-o mare iubire nefericită, pe care l-a cunoscut demult, în tinerețe, e un preambul poetic pentru acestă mărturisire: începe să se simtă bătrîn și îi fuge pămîntul de sub picioare.
Așadar, există probabilitatea de a trăi o astfel de revelație. Și atunci înțelepciunea, la care ne gîndim, neîncrezători și fascinați cînd sîntem tineri, nu poate să ne salveze de aceste angoase?
Știu o singură persoană care spunea, cînd nici nu împlinise 30 de ani, că de abia așteaptă să ajungă la o vîrstă respectabilă și să scape de toate frecușurile, tensiunile și palpitațiile tinereții. Și să se liniștească. Mă uitam la ea cu niște ochi mari și, pe cuvînt, dacă o înțelegeam.
Dintr-un motiv cît se poate de simplu: în lumea noastră viața n-o fi ea fără de moarte, dar tinerețe fără bătrînețe pare că se poate. Și atunci, arta de a îmbătrîni se transformă, încet și sigur, în arta de a părea, cu orice preț, tînăr?
PS. În loc de orice concluzie, transcriu acest 3,14, publicat în revistă în 1999 și semnat de Tita Chiper. Se potrivește de minune și face dreptate: “Așteptînd autobuzul în Piața Dorobanți, două doamne trecute de multe vîrste privesc cu reproș vitrina chioșcului de presă unde este afișată o revistă pe-a cărei copertă se răsfață un nud. Una dintre ele comentează blazată: “Lasă, dragă, o să treacă și moda asta. Cealaltă pare să nu înțeleagă cum poate trece o modă care a renunțat la orice veșmînt. O să îmbătrînească, dragă, și fîța aia de pe copertă”. “Chiar așa”. Zîmbesc amîndouă, cu superioritatea posesorilor de adevăr.
