De-a stînga și de-a dreapta literaturii
Eram în anul II de facultate, cînd ai mei au venit prima dată împreună la București să se asigure că totul e bine cu mine. Am trecut toți trei pe la Universitate și tata își amintește și acum că, spre disperarea lui, m-am oprit mai mult de o oră în dreptul tarabelor cu cărți ale anticarilor și nu m-am mai dat dusă pînă nu mi-am găsit cîteva pe care să le iau cu mine la cămin. Printre ele și Logica lui Radu Cosașu, apărută la Cartea Românească, în 1985. Era primul volum semnat de Cosașu pe care l-am avut și pe care l-am citit. Nu mai știu dacă mi-a plăcut sau nu. Dar am avut mare grijă de cartea aceea a cărei copertă s-a dezlipit. Am cîrpit-o cu scotch și așa e și acum.
Ceva m-a intrigat, pentru că am avut senzația că nu înțeleg chiar tot și că ceva îmi scăpa. Poate asta m-a făcut să mă întorc de mai multe ori la această Logică și apoi la Supraviețuiri, ca și cînd ceva mă atrăgea acolo, dincolo de inteligența spumoasă a autorului, de candoarea și erudiția sa literară, de umorul și ironia care mă făceau să recitesc cîte o pagină, pe îndelete, și de cîte două-trei ori. Nu era nimic nemaivăzut. Și, cu toate astea, vocea aceea calmă, care nu semăna cu nimic din ce mai știam, mi s-a lipit ușor-ușor de suflet și mi-a rămas extrem de dragă pînă azi.
Cînd îl citești pe Cosașu descoperi o generozitate înțeleaptă. Nu e voie bună, e înțelegere și un spectacol al nuanței, așa cum nu știu să mai fi întîlnit la cineva. Literatura îi e personajului său trup și hrană sieși. Toate ideologiile și istoriile, contorsionate și tragice, habar n-am cum, dar pălesc. Se descompun și se topesc.
În Dilema, textele extremistului de centru mi s-au părut mereu prea scurte. Adunam cîte două-trei și abia apoi mă apucam să le citesc. Mereu m-am gîndit că sînt autori pentru care scrisul e doar unul, indiferent că e vorba despre texte de revistă sau despre cărți. Și scrisul lui Radu Cosașu poate sta mărturie și poate oferi, oricînd, un excelent studiu de caz.
Cred că am făcut toate aceste paranteze pentru că mi-e destul de greu să scriu despre Viața ficțiunii după o revoluție (Editura Polirom, 2016). Am citit-o amuzată și, în același timp, am simțit un nod în gît, care nu s-a clintit de acolo nici un pic, pe durata celor 350 de pagini.
Am avut senzația că, în sfîrșit, înțeleg. Autorul ridică vălul și, dacă pînă atunci, în toată literatura lui, ludicul îți lua ochii, acum registrul s-a schimbat. Foile de ceapă s-au rupt una cîte una și în inima dezgolită a lucrurilor stă o viață de om și tragicul unei lumi trăite cu o pasiune măreață, în ciuda contradicțiilor ei.
Cum faci pace cu trecutul tău? Te schimbi iremediabil sau mimezi atașamente și îmbrățișezi cauze? Ce și, mai ales, pe cine trădezi? Cine are dreptate? Și unde te așezi după ce ai încercat să nu te apleci cum bate vîntul? Nimic nu-i scapă autorului din Viața ficțiunii după o revoluție.
Scriitorul inventează o Atlandidă unde locuiesc fiul inexistent, mama fiului inexistent, vîrstele, memoriile, faptele și întîmplările unui secol, angoasele, adevărurile lui răsturnate, alter ego-ul Oscar Rohrlich, fostul cenzor Reznicek, fantomele prezentului și ale trecutului deopotrivă.
Nu-mi amintesc de-o carte mai densă și mai umană decît Viața ficțiunii după o revoluție a lui Radu Cosașu, în care un scriitor să facă pace cu propriul trecut. Pe mine m-a tulburat profund pentru felul elegant și tranșant în care cineva poate să vorbească despre tot ce-a trăit și, mai ales, despre ce-a salvat din vremurile în care istoria le-a furat celor mai mulți și mințile și sufletele.
