București by night
E duminică, trecut de miezul nopții. Mă întorc acasă pe Calea Victoriei. Strada e luminată și liniștită: nici prea multe mașini, nici prea mulți trecători. Cîte un biciclist trece agale pe lîngă noi. Vitrinele îți iau ochii. Îmi dau seama că, și după mai bine de 20 de ani de cînd trăiesc aici, am o mare slăbiciune pentru bucata asta de oraș: cea dintre Piața Amzei și Hotelul Hilton.
În ultima vreme am citit o grămadă de cărți despre Bucureștiul interbelic. Așa s-a potrivit. Amintiri, jurnale, un puzzle de mărturii colorate și sentimentale.
N-am glorificat niciodată Bucureștiul anilor 30, doar am fost curioasă să știu cum a fost.
De curînd am jurizat, alături de profesori și alți scriitori, eseurile unor copii de vîrste diferite: de la clasa a IV-a pînă la a XI- a, cu tema - orașul invizibil. Dincolo de clișee, cel mai frecvent fiind comparația cu Micul Paris, doar cîțiva au reușit să salveze ceva și să scrie niște texte umane. Să se apropie de București ca de un oraș viu, în care trăiesc azi, nu să invoce nostalgiile caleștilor de la șosea și alte fantezii ale unei vîrste de aur, de care azi pare că s-a ales praful. Paseismul, ca și formatarea, mă sperie.
Cînd am plecat, am lăsat deschisă cartea lui Paul Morand, datată decembrie 1934 - iunie 1935, la capitolul viața de noapte. Scriitor și diplomat, tipul ăsta chiar a încercat să înțeleagă orașul ăsta. Cu toată poezia și lipsa lui de logică.
Descrierile lui sînt ironice, Bucureștiul lui n-are cum să nu-ți intre pe sub piele. Ochiul străinului poate că vede totul mai clar și mai bine.
Se dedulecește la mîncat și la băut și, mai ales, încearcă să intre în ritmul de aici. Seamănă și nu prea cu spiritul franțuzesc. Iar asta îl amuză și îl intrigă. Într-o seară, pleacă împreună cu Constantin Brăiloiu în căutarea celor mai tari lăutari și a muzicii adevărate din cîrciumi. Are loc această conversație:
“- Unde ne ducem acum? am întrebat.
Ce zici de Cîrnatul la metru? întrebă Ghiță.
- Nu, mergem la Mandravela, peste drum de pușcăria Văcărești… Se cheamă Mai bine decît vizavi. E cam departe, dar locul e foarte pitoresc. Vezi acolo, uneori, gardieni stînd la masă cu deținuții pe care-i păzesc; furculițele sînt legate cu lanțuri de mese… din precauție, interveni Ghiță, ca la hotelul Traian din Iași, unde chelnerii le țineu în buzunarul de la pantaloni și le scoteau doar cînd clienții făceau o comandă.
Apoi, putem merge să vă arătăm cel mai faimos bordel din cartierele rău famate: Castelul Spermului. Am fost acolo săptămîna trecută. În salon aveau un brad de Crăciun și o iesle cu nașterea lui Isus. Iar toate femeile alea în capot se înclinau făcînd semnul crucii…”. (Paul Morand, București, Editura Humanitas, 2015, traducere de Emanoil Marcu)
Suprarealistă scenă, nu?
Pe Calea Victoriei, la miezul nopții, o ceată de copii de diverse vîrste își face rondul, seară de seară. Sînt trimiși la cerșit. Două fetițe ne flanchează imediat. Apar de nicăieri. Una trebuie să aibă în jur de 8-9 ani, cealaltă e un pic mai mare. Avem o discuție halucinantă. Eu și prietena mea le întrebăm de ce nu sînt acasă la ora aia și unde le sînt părinții. Cea mare începe să fabuleze:
- Mama a murit de ulcer. Ulcer femeiesc, nu bărbătesc.
Îl bagă și pe Dumnezeu în ciorba asta. O mai întrebăm o dată. Se răzgîndește.
- Îî, de cancer.
O întrebăm și pe cea mică ce caută pe stradă. Are niște ochi negri, frumoși, și îi zic că dacă sigur n-are părinți, o iau eu acasă. Jucăm la cacialma și eu și ea. Ea își flutură genele și schimbă vorba:
- Ai un fular frumos. Și tu și ea sînteți drăguțe...
Fetele vor niște bani. Dacă nu le iese, se mulțumesc și cu conversația. Am făcut împreună 30 de pași, nu mai mult. O altă ceată de copii, de diverse vîrste, traversează și ne înconjoară. Toți hălăduiesc pe stradă la miezul nopții. Au un job clar, care n-are nici orar, nici zile libere.
În orașul meu invizibil ei sînt, din păcate, personajele principale.
