Ca „proștii“
De fiecare dată cînd nu reușesc să închid ochii în noaptea dinaintea unei călătorii sau cînd plec spre aeroport mult mai devreme decît e cazul, mi se întîmplă să mă gîndesc la Proștii lui Rebreanu. Mă uit la ceas, după aia pe geamul taxiului și-mi zic că, poate, data viitoare o să mai beau o cafea, n-o să mă mai agit așa de tare și o să calculez și eu timpii ca un om normal. Pe naiba. Fac exact la fel, de parcă m-ar alerga o armată de draci de la spate.
Am un prieten care pleacă mereu pe ultima sută de metri. Îl invidiez, dar stau cu inima cît un purice că, gata, va rata zborul. Nu i se întîmplă. Probabil că e un dumnezeu al relaxaților, așa cum e și unul al amețiților.
Nu am întîrziat de multe ori în viață. Sînt genul care preferă să ajungă mai devreme la o întîlnire. Dar am așteptat de mi s-au lungit urechile, pentru că punctualitatea nu e chiar un sport popular pe plaiurile noastre.
Poate de asta îmi și sînt atît de dragi personajele astea ale lui Rebreanu. Și, de cînd le-am descoperit prima dată, mi-au rupt inima. Am vorbit la un moment dat și cu domnul Cosașu despre ele. Și mi-a înțeles slăbiciunea.
Acolo, în gara pustie în care tatăl și fiul așteaptă să se lumineze de ziuă și să vină trenul, e condensată toată spaima din lume. Cei doi bărbați și bătrîna, care li se alătură și ea și e la fel de neliniștită ca și ei ca nu cumva să fi întîrziat și să fi ratat călătoria, sînt primii care ajung în acea gară pustie. Dar, printr-o răsturnare absurdă de situație, tocmai ei nu reușesc să plece. Pierd trenul. Lucrurile se precipită. Tragedia cade peste așteptarea lor infinită ca fulgerul. Călătoria lor se termină înainte de a începe. Abia se pot aduna de pe jos. Și la propriu și la figurat. Neliniștea și înfrîngerea merg mînă în mînă. Îți vine să zici că e prea multă tensiune în gesturile lor ca să iasă bine. Și să se termine cu happy-end.
N-am pierdut recent nici un mijloc de transport, dar am mai bătut un record: am ajuns la o întîlnire cu o oră mai devreme decît ar fi trebuit. Sigur, nu mi-am notat după ce am vorbit la telefon cu persoana respectivă, am ținut minte prost ce stabiliserăm, au fost mai multe variante posibile și ne-am decis greu. Și aș mai putea găsi cîteva explicații ale acestei confuzii. Dar, în timp ce mi-am dat seama de încurcătura din capul meu, tot de “proștii” ăștia ai lui Rebreanu mi-am adus aminte. Ei m-au făcut să zîmbesc și să nu-mi pierd firea. Mi-am comandat ceva de băut și, evident, m-am întrebat cum ar arăta ziua aceea în care aș reține greșit ora și aș ajunge la un rendez-vous nu înainte, ci după.
