Violența și instrucțiunile ei de folosire
Cu niște ani în urmă a apărut un volum al lui Boris Vian, Amintirea (Editura Univers, 2004, traducere de Diana Crupenschi). Zilele astea, în timp ce stăteam ca o sardea într-un tramvai aglomerat și un val de violență se ridica ca un fum peste capetele noastre, mi-am amintit de una dintre cele trei povestiri de acolo. Se numește Pensionarul și e un text de scurt, de patru pagini.
Trei băieți își descoperă plăcerea sadică de a-l hăitui pe bătrînul “care avea un baston sculptat, o pălărie înverzită și un vechi palton negru: mergea îndoit de tot și purta, fie iarnă, fie vară, un fular îngrozitor, care mirosea a pipi”. Îl chinuiesc în fel și chip. E distracția lor de după ore. Îl jignesc și îl lovesc, amuzîndu-se că are, de fapt, o cocoașă falsă, de cauciuc, și nici măcar nu simte durerea. Puștii se dau mari unul față de altul și vor să impresioneze.
În micul loc grup, violența devine o formă extremă de creativitate. Acest om, care pare victima perfectă și șoricelul cu care ei se pot juca în voie fără să protesteze, reacționează violent la final. Și totul se termină tragic pentru unul dintre cei trei puști. Cînd pensionarul scoate din buzunar un revolver model vechi și trage șase gloanțe, de aproape, într-unul dintre cei trei mici atacatori, ți se cam zbîrlește părul. Și îți îngheață orice zîmbet pe față. Să fii furios sau să-i dai dreptate? Oricare dintre reacții ar putea fi motivată.
Cînd lucrurile trec din planul simbolic în realitate, situațiile devin și mai nuanțate. Și mai dureroase.
Nu era prima dată cînd descopeream că, într-un spațiu închis, oamenii reacționează disproporționat. Cînd n-ai loc să te miști, mintea o ia și ea razna. E suficient să apară un factor perturbant și toți ochii și toate urechile se vor năpusti asupra lui. De data asta era vorba despre un homless cu mințile rătăcite, care mirosea urît și bodogănea vrute și nevrute. Prima fază a fost una de amuzament. Un tînăr l-a provocat, i-a zis că e beat și că pute. Ceea ce era, fără îndoială, adevărat.
A urmat cu delir verbal, prin care omul încerca să se apere. Un domn a sărit nervos de pe scaunul pe care stătea și, cu pumnul ridicat, l-a somat să nu mai scoată nici un sunet că altfel va fi vai și amar de pielea lui nenorocită. O femeie aflată și mai în spate, care se sprijinea într-un baston, a bătut de cîteva ori cu el în podea și l-a încurajat pe cel care luase atitudine să-i tragă una dacă nu se potolește. Alți călători au amenințat și ei. Tramvaiul a oprit la un moment dat și, habar n-am dacă homless-ul voia să coboare sau a fost convins să o facă. Cert e că a rămas în stație protestînd și țipînd că se va răzbuna. Cînd s-au închis ușile, a dat un picior în ele și zgomotul acela surd a restabilit ordinea în mica lume ieșită din matcă.
Era ca și cînd violența dinăuntru devenise legitimă. Și justificată. Și contase în restabilirea liniștii. Gata, exista proba. Revolverul din poveste. Și-au savurat în tăcere victoria și fiecare s-a întors, probabil, la gîndurile dinainte.
În timp ce reciteam Pensionarul m-am întrebat dacă nu cumva violența se umflă mai ceva ca laptele pus la fiert. Și ne trezim doar cînd dă în foc.
