Protestul postmodern, responsabilitatea tinerilor

3 noiembrie, Piața Universității, între fîntînă și ceas, ora 18,47, un domn care, după ce strecoară, la poalele crucii formată din candele roșii, portretul Lilianei Gheorghe, fostă studentă a Facultății de Litere din cadrul Universității din București, decedată în urma tragicului eveniment de vinerea trecută, ridică privirea, se uită în jurul domniei sale și spune: „S-a pierdut protestul. Protestul s-a politizat. Păcat.” În acele cîteva secunde mi-am țintit ochii către ceas, am notat ora și minutul şi, odată cu aceasta, durerea din sufletul domnului care se pierdea în mulțimea din ce în ce mai tînără, din ce în ce mai multă și din ce în ce mai vocală. Am simțit, ca micuţul Thénardier, că domnul ar fi vrut să-i luăm puțin de urechi pe cei care au permis o astfel de tragedie; nu numai pe politicieni. Am stat cinci minute să reflectez asupra imaginii de care tocmai mă depărtam și, dintr-o dată, un puhoi de lume se îndrepta către locul în care stăteam. Nu știu dacă omul din umbră a mai stat, dacă a rămas să vadă că, de fapt, ceea ce s-a întîmplat în următoarele ore, i-ar fi schimbat, poate, posomorîrea.

Pe la 19,00-19,20, vecinii din fața TNB-ului, de peste bulevardul Bălcescu, s-au unit cu noi în mijlocul bulevardului. Din acel moment, preț de cîteva ore (pe la 23,30 am părăsit echipa), am participat la un adevărat comperaj. Și nu sînt elucubrant cînd spun că, atît eu (cu toată modestia), cît și cei cîţiva prieteni şi colegi, am strigat din toți rărunchii lozinci pe care ni le-am ales din repertoriul celor care aveau în desaga lor o portavoce. Ne-am cerut votul de la cei pe care i-am votat, am cerut, în același timp, niște demisii, niște clarificări, niște soluţii urgente în educație, sănătate și, foarte important, am cerut bun-simț și responsabilitate față de fiecare dintre noi.

Dar, pînă la responsabilitatea lor, însă, vine responsabilitatea noastră. Cred că este de responsabilitatea noastră să găsim soluţii pentru ceea ce strigăm. Cred că este de responsabilitatea generaţiei noastre să ne găsim propriile noastre cereri, să nu ne lăsăm purtaţi de valul mulţimii şi, mai important, să nu ne lăsăm conduşi de acei inşi plătiţi politic care s-au inserat printre noi ca să ne conducă vocile. Nu trebuie să fie despre numai despre Ponta, Oprea sau Piedone. Trebuie să fie despre întreaga clasă politică, trebuie să ne responsabilizăm în crearea unei noi societăţi civile, să ne implicăm în schimbul de generaţii, nu doar să folosim catarsisul lui Aristotel, căci nu este vorba numai despre politic aici, este vorba, cred, despre comemorarea celor care au trecut în nefiinţă, este vorba, mai mult ca oricînd, de eliberarea mustrărilor faţă de iresponsabilitatea celor care au distrus sistemul de educaţie; căci cei care au dat curs funcţionării clubului Colectiv, au făcut-o în urma muncitorilor necalificaţi care au pus bureţii, care au blocat uşile de ieşire ş.a.m.d. Dar cine îi alege? Noi îi alegem. Dacă noi îi alegem, noi trebuie să îi tragem de mînecă să le reamintim de ce i-am ales, să le spunem că trebuie să se dea jos de pe piedestalul pe care i-am urcat şi să facă ceva. Cum? Prin educaţie.

Veni. Vidi. Vici

Dincolo de această manifestare,  dincolo de viitoarele manifestări și de orice text, există cîteva zeci de familii care au pierdut și care simt fiecare strigăt de durere, care simt, din păcate, lipsa celui/celei care s-a stins. Noi, prin ei, prin cei decorați, prin eroii din umbră nedecoraţi, prin fiecare glas de aseară, am cucerit decența în exprimarea unor opinii în public, am cucerit modestia, am cucerit ordinea în rîndul nostru, al tinerilor, am cucerit Bucureștiul, ne-am arătat nouă, tinerilor postmoderniști, că putem cuvînta fără scandal, fără mesaje xenofobe, rasiste sau homofobe. Că ne putem organiza fără să fim împinși de la spate, că ne putem responsabiliza și putem cere ceea ce au promis că ni se va da în schimbul tuturor taxelor și impozitelor pe care le plătim. Sigur, împinși de la spate de tragicul eveniment de vinerea trecută, dar ne-am mobilizat și nu am stat cu mîna-n sîn. Dragii noştri parlamentari nu înțeleg și nu vor înțelege că nu mai sîntem dispuși să înghițim găluștele lor și că vrem schimbarea promisă în fapte, nu vorbe. Da, poate aici am cucerit. Prin faptul că ne-am trezit. Dar este de ajuns? Nu, nu este de ajuns. Ceea ce trebuie să realizăm noi este că trebuie să căutăm, pe viitor, o identificare cu societatea în care ne aflăm şi cred cu tărie că se poate prin educaţie, prin citit. Să citim mult, cît mai mult, pe unde apucăm, să citim şi apoi să ne căutăm să discutăm altfel despre ceea ce există pe lîngă noi. O societate este ca un helix care are la bază educaţia. Educaţia, la rîndul ei, duce la formarea tinerilor pe diferite categorii profesionale, duce la angajarea unor oameni care să ştie ce trebuie să facă atunci cînd construiesc ceva, la angajarea unor oameni care ştiu ceea ce semnează în momentul în care au un document în faţa lor, unor oameni care au discernămînt şi ştiu să dea la o parte mita şi să se responsabilizeze.

Aici trebuie să lucrăm, acum trebuie să lucrăm, bine că acţionăm.

Foto: Adevărul/Sever Gheorghe