Chestiuni de generație
Mă așez pe scaun, în autobuz, lîngă un puști de liceu. N-are mai mult de 15-16 ani. Stăm amîndoi cu smartphone-urile în mînă și butonăm. Ne uităm pe Facebook și, din cînd în cînd, mai răspundem la cîte un mesaj. Ni se deschid, în tandem, aceleași ferestre. Pentru un moment părem conectați amîndoi la aceeași lume.
Trag cu ochiul și văd că băiatul a intrat pe site-ul unei agenții internaționale de modeling. Citește atent, în timp ce eu mă uit la fetele și la băieții cu poze și zîmbete perfecte, care se plimbă pe ecranul lui.
Cineva din lista mea de prieteni tocmai a dat share la o știre, pe care o deschid imediat: “Ion Iliescu, pus sub acuzare pentru infracțiuni împotriva umanității în dosarul Mineriada din 1990” (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-20518648-ion-iliescu-reaudiat-dosarul-mineriadei-din-1990.htm). Știu oameni care o așteaptă de 25 de ani. Și nu mai credeau că se va întîmpla vreodată.
Vecinul meu de drum își scrie cu cineva și, dacă i-aș spune numele lui Ion Iliescu, i-ar suna, poate, cunoscut, dar atît de îndepărtat și de străin.
Aveam vîrsta lui și mă întorceam de la Tîrgoviște, unde se organizase olimpiada la română, faza pe țară. În drum spre casă, l-am rugat cu cerul și cu pămîntul pe profesorul nostru să ne oprim cîteva ore în București. Și ne-a făcut acest hatîr. Era aprilie 1990. Regele Mihai trebuia să ajungă la București. Era prima vizită anunțată, care pînă la urmă n-a mai avut loc. A fost întors de pe aeroportul de la Zürich, cu puțin înainte de a se îmbarca spre București.
Mergeam pe Calea Victoriei, spre Hotel Continental, unde se strînseseră simpatizanții monarhiști. Pînă să ajungem acolo, ne-am tot întîlnit cu pîlcuri de oameni care strigau, supărați, lozinci pro Iliescu. Fără să apuc să zic ceva, o femeie mi-a prins în piept o insignă cu FSN. O văd și acum cum atîrna de dunga bleu a “rolling”-ului meu pe care mi-l dăduse o mătușă care îl avea, la rîndul ei, de la ajutoare.
Eram complet amețită. În aer se strînsese o tensiune grea, cum nu mai simțisem niciodată. Fenomenul Piața Universității încă nu începuse. Aș fi dat orice să fi avut pe viu experiența aceea, dar, din păcate, locuiam prea departe.
Mai arunc o privire peste umăr. Pozele la care a ajuns puștiul trebuie să fie ale unui apropiat care e la New York. Uite, despre orașul ăsta am putea să vorbim. Dacă și el a fost acolo, am schimba impresii. Am spune ce ne-a dat pe spate și ce am vrea să revedem dacă ne-am întoarce. Iarăși am părea locuitorii aceleiași planete.
Ultima știre pe care o văd e că prezentatoare de la un post de televiziune l-a întrebat pe Marian Munteanu: “Ați fost și dvs. în Piața Universității, în acea perioadă, cînd au venit minerii?". Jurnalistic, e vorba, despre o gafă. Dar care, în contextul vîrstelor, mi se pare ușor înduioșătoare.
Mă pregătesc să cobor. Puștiul merge mai departe. Îmi bag telefonul în geantă. Mă gîndesc la noi - cei care ne-am trăit copilăria în comunism, adolescența în cea mai abulică și mai pitorească tranziție și maturitatea acum - ca la cea mai tînără generație care a avut parte de o istorie recentă mai ceva ca o șaorma cu de toate. Și, în lumina mieroasă de octombrie, asta mă face să mă simt norocoasă.
