Datoria societăţii de a suplini neputinţele părinţilor
Opinie la articolul Mariei Iordănescu, „Drumul spre performanţă”
Mulţi dintre părinţi pierd din vedere, nu ştiu sau nu vor să recunoască faptul că cel în care îşi pun toate speranţele – copilul lor –, este altcineva, o altă persoană, o altă materie primă, deosebită de ei, uneori radical. Părinţii au avut, şi ei, nereuşitele lor în viaţă, frustrările, neîmplinirile aspiraţiilor, unele sau altele, şi vor să-şi ferească progeniturile de a le repeta eşecurile. Copiii lor să fie ce n-au reuşit ei să fie, să se realizeze prin copiii lor.
Dacă şi-ar respecta copiii, părinţii ar trebui să-şi facă un scop predominant din descoperirea însuşirilor, chiar a talentelor care se află, în stare latentă, în copilul lor. Să descopere aceste însuşiri, să le cunoască măsura reală (să nu exagereze prea mult cu firească supraestimare paternă), să-şi ajute copilul să-şi cunoască aceste însuşiri şi să-i deschidă o posibilitate de a şi le pune în valoare, de a genera acte de creaţie, oricît de mici ar fi acestea, la început. Dacă este pus în contact cu secretele meseriei de lăcătuş sau de reparator auto, copilul poate descoperi că este ceea ce se potriveşte cu aspiraţiile sale, că se pot face acte de creaţie şi la acel nivel, dacă munca se face cu pasiune, cinstit, nemţeşte. Cei mai mulţi dintre cei care realizează uimitoarele Mercedes sau BMW nu sînt ingineri, nu sînt absolvenţi ai unor universităţi, dar fac, şi ei, minuni, în realizarea acelor automobile.
Dar părinţii, cei mai mulţi, nu pot fi obiectivi sau nu au pregătirea, capacitatea de a descoperi singuri însuşirile copilului lor. Ar fi suficient dacă toţi părinţii ar realiza, cel puţin, educarea primară a copilului – cei şapte ani de acasă –, dacă ar reuşi să i-o întipărească indestructibil, să îi fie o bază comportamentală pentru întreaga viaţă – „aceste lucruri le ştiu de la mama, de la tata, de la părinţii mei” –, să îi ghideze viaţa în comunitate şi chiar pe cea de unul singur – faţă în faţă cu problemele vieţii.
Societăţile evoluate au rezolvat această problemă (incapacitatea unor părinţi de a-şi cunoaşte bine copilul), şi folosesc profesori instruiţi şi în acest scop. În şcolile particulare, copiii sînt cunoscuţi bine, întorşi pe toate feţele, li se descoperă însuşirile, talentele. Acele şcoli îi informează pe părinţi asupra calităţilor reale ale copiilor şi le fac recomandări asupra felului în care să-i ajute să şi le valorifice, să-şi întemeieze, pe acestea, dezvoltarea lor ulterioară, spre satisfacţia personală şi ca mijloc de a-şi asigura existenţa într-un mod plăcut, care să nu fie în contradicţie permanentă cu aspiraţiile rămase neîmplinite.
Unii părinţi fac alchimie, încearcă să scoată aur dintr-un metal ascuns într-un minereu pe care nu îl cunosc bine, minereu din care specialiştii ar putea obţine un oţel sau plumb de cea mai bună calitate, dacă problema li s-ar încredinţa lor. O astfel de rezolvare, cu implicarea specialiştilor, rezolvă optim nu numai problema personală a unor părinţi, ci şi problema majoră a societăţii.
Foto: Jallinson, wikimedia commons
