Epoca în care se scrie cel mai mult
Mă gîndesc că trăim în epoca în care se scrie cel mai mult dintre toate. Oriunde te uiți, cineva tastează un mesaj. Feed-ul Facebook-ului crește ca din apă. Între noi aproape că nu mai sînt fețe și voci, ci aceste cuvinte, uneori drăguțe, alteori ofuscate. În doi timpi și trei mișcări ne aranjăm programul, întîlnirile, despărțirile.
Mă întreb uneori cînd s-au întîmplat toate astea și de ce ne e mai la îndemînă așa?
Știu, o să dăm vina pe ritm, pe cît de ocupați sîntem, dar nu cred că e așa. Îmi ia mai mult timp să scriu un mesaj pe iPhone, mai ales dacă sînt pe stradă, decît dacă aș apăsa și aș suna pe cineva. Să vorbești la telefon a devenit o dovadă de familiaritate. Să te vezi, înseamnă să ai deja o relație.
Dacă am pune cap la cap toate cuvintele scrise într-o singură zi în București s-ar putea să avem marfă de-o epopee.
Îmi mai vine să zic, în diverse situații, că scriu mai bine decît vorbesc. Dacă o fac, sună ridicol. Cum ar putea să fie altfel, doar ăsta e trendul, toată lumea are în dotare o tastatură. Înainte de 1989, în nomenclatorul de meserii, exista doar “scriitorul de vagoane”. Cînd am aflat mi s-a părut simpatic.
Nu cred că s-a schimbat, pe fond, foarte tare situația în conștiința publică. O amică a fost implicată de curînd într-un accident de circulație. Nimic grav, dar a ajuns la poliție pentru declarații. Au urmat întrebările standard:
— Unde lucrați?
— Sînt freelancer.
— Deci nu aveți carte de muncă.
— Ce meserie aveți?
— Actriță.
— Deci, fără.
Dacă ar fi spus scriitoare, nu mă îndoiesc că ar fi avut parte de exact aceeași reacție. Poeții cu patalama sînt cei despre care se vorbește la televizor.
Democratizarea scrisului înseamnă, poate, și o mai mare presiune pusă pe umerii scriitorilor și jurnaliștilor, care trebuie să fie din ce în ce mai buni. Altfel, oricine va putea zice: în fond, ce mare brînză știți voi să faceți?
Virgina Woolf scria în eseul Cum ar trebui să citim o carte?: “Poate cel mai iute mod de a înțelege elementele cu care lucrează un romancier nu e să citim, ci să scriem; să experimentăm pe cont propriu, să experimentăm pe cont propriu, să înfruntăm primejdiile și dificultățile limbajului. Să ne aducem aminte, de pildă, o întîmplare care ni s-a întipărit în minte – poate cum la colțul străzii am trecut pe lîngă doi oameni care vorbeau. S-a scuturat un pom; dansa o lumină electrică; tonalitatea conversației era comică; dar și tragică (…). Dar, cînd ne căznim s-o redăm în cuvinte, descoperim că ea se sparge în mii de impresii contradictorii. Unele trebuie puse în surdină; altele scoase la rampă; în prelucrarea lor, vom pierde probabil contactul cu emoția vie. Atunci să ne lăsăm paginile confuze și mîzgălite la o parte și să deschidem cărțile unor mari romancieri”. (Virginia Woolf, Eseuri alese, vol. I, Editura Rao, 2005, traducere de Monica Pillat)
Și de atunci a trecut un secol. O fi mult, o fi puțin?
