Salinger revizitat

Mă număr printre cele multe milioane de fani ai lui Salinger. I-am citit cărțile de mai multe ori. Dar de fiecare dată e ca și cînd le-aș descoperi prima dată. Nu mi s-a mai întîmplat să am același gen de experienţă cu un alt autor.

De curînd am recitit Dulgheri, înălțați grinda acoperișului. Povestită pe scurt, s-ar putea rezuma așa: nunta ratată a lui Seymour, și un drum cu un taxi, în care fratele mai mic al ginerelui, Buddy, se îngrămădește alături de alți invitați dezamăgiți și revoltați că ceremonia și petrecerea n-au mai avut loc. Călătoria lor are loc într-un New York care fierbe ca o oală sub presiune. Totul de-o simplitate care îți taie răsuflarea. Și, în același timp, te ține cu sufletul la gură.

Habar n-am cum reușește, dar în taxiul din Dulgheri… nu sînt cinci călători (fără șofer), ci o lume întreagă. Cu mecanismele ei spectaculoase de supraviețuire, revoltă, cruzime, empatie și ipocrizie. 

Cu Seymour. O prezentare, care e continuarea firească și, totuși, atît de spectaculoasă a poveștii, în care aflăm că fratele cel mare al familiei Glass (artistul vizionar prin excelență) s-a sinucis “la vîrsta de de 31 de ani, în timp ce se afla în vacanță, împreună cu soția sa, în Florida”, registrul se schimbă cu totul. E cea mai frisonantă privire din interior asupra literaturii, a felului de a te raporta la realitate, la scris, la memorie. Am citit-o cu o emoție incredibilă. Și în ritmul ăsta: cîteva rînduri, apoi pauză de respirație. Și tot așa.

Acum vreo doi ani, cînd am recitit Franny şi Zooey, care e ultima ieșire la rampă a personajelor din disfuncționala și genialoida familie Glass, mi s-a părut că mi se limpezește “desenul din covor”. Acum n-aș mai putea băga mîna în foc.

Pentru reamintire: copiii cei mari din clan s-au retras în plină glorie. Seymour s-a sinucis, Buddy nu vrea să fie găsit la telefon. Frații mai mici, Franny și Zooey, încearcă să se salveze de fantoma omniprezentă a lui Seymour și de ei înșiși. De perfecțiunea pentru care au fost antrenați încă de la o vîrstă fragedă. Dar asta e doar o ramă banală. Salinger o umple cu un discurs briliant. Nu sînt doar cuvinte și torturări adolescentine în căutarea unui Dumnezeu care să te mîntuiască și să-ți anihileze vanitatea și excesivul spirit critic. Pare mai degrabă un zid gros, ridicat cu bună știință, de care cititorul și personajele poveștii să se izbească zdravăn cu capul. Apoi, fiecare scapă apoi cum poate și-și oblojește cucuiele cum știe mai bine.

Și în lumea asta, la un moment dat apare Grăsana, un fel de adevăr ultim pe care Salinger  îl scoate, ca un prestigitator din joben, exact la finalul cărții.

Îl arată, pentru cine are chef să înțeleagă: “M-am înfuriat. Spectatorii din studio erau cu toții niște cretini, prezentatorul era un cretin, sponsorii erau cretini. O să-mi lustruiesc eu pantofii pentru ei la sfîntu-așteaptă – așa i-am spus lui Seymour. I-am mai zis că, din locul în care stăteam noi, oricum nu ni se vedeau pantofii. Dar chiar și așa mi-a spus să mi-i lustruiesc. Mi-a zis să mi-I lustruiesc de dragul Grăsanei. Nu știam despre ce naiba vorbea el, dar avea întipărită pe față expresia aia a lui inconfundabilă, așa că m-am conformat. Nu mi-a spus niciodată cine era Grăsana, dar de atunci mi-am lustruit pantofii de dragul ei ori de cîte ori m-am mai dus la radio în toți anii cît am fost noi doi, tu și cu mine, la emisiune, dacă-ți amintești. (…) În mintea mea s-a conturat imaginea asta extraordinar de clară a Grăsanei. O aveam în fața ochilor șezînd pe verandă cît era ziulica de mare, plesnind muștele cu pliciul, în vreme ce radioul, dat la maximum, îi ura în urechi din zori și pînă-n noapte. Îmi închipuiam că era o zăpușală îngrozitoare, și că femeia suferea, probabil, de cancer, și… nu mai știu. În orice caz, îmi era limpede ca lumina zilei de ce insista atîta Seymour să-mi lustruiesc pantofii cînd mergeam la emisiune. Era de înțeles.” (Franny şi Zooey, Editura Univers, 1999, traducere de Mihaela Dumitrescu). 

După ce am închis cartea, pe cuvînt că decizia lui Salinger de a trăi o jumătate de viață retras, mi s-a părut atît de firească.