Bună ziua ți-am dat
Din ce în ce mai des mi se întîmplă să fiu pusă în situația de a saluta eu prima, chiar dacă mă aflu, deja, într-o încăpere. Mă uit la noii veniți, cum își bagă capul între umeri și tac mîlc. Nepăsarea lor confortabilă cu care deschid o ușă și pășesc hotărîți, ca și cînd n-ai exista, mă fascinează. În primul moment mă blochez. Dar liniștea aia stupidă mă face să reacționez.
Împart vestiarul bazinului de înot cu femei dichisite și fete drăguțe. Fără nici o îndoială, doamnele sînt școlite, iar copiii care vin la cursuri au parte de cea mai aleasă educație. Dar nu salută, pentru că nu nu li se pare nici necesar și nici important.
La țară, fie că ești de-al locului, fie că ajungi doar în vizită, și în zilele noastre ai parte de un bună ziua. Deci, un obicei bun a existat la origini.
Prima dată cînd maică-mea a plecat la frate-miu, în străinătate, a stat vreo 3 luni. Cînd o întrebam, la telefon, dacă îi place, îmi spunea: “Aici toată lumea zîmbește și mă salută, ca și cînd m-ar cunoaște de-o viață, doamna de la magazin mă întrebă mereu: ça va, madame? Iar mie toate astea îmi dau o stare de bine”. Știu că atunci i-am zis, sfătoasă, că e și asta o ipocrizie socială, bine învățată și că, data următoare, cînd o să mai meargă, o să i se pară tare plicticoasă. N-a fost așa. M-am înșelat. Și am început, ușor-ușor, să-i dau dreptate.
Mi-am vizitat niște prieteni la Madrid. Fetița lor era în clasa pregătitoare. Ne povestea că doamna, căreia îi spunea pe nume și după care era topită, s-ar supăra cu adevărat doar dacă unul dintre elevi ar veni într-o zi la școală și nu și-ar saluta colegii. Ceea ce, ne-a asigurat ea, nu se întîmplă niciodată. Sau, doamne ferește, dacă ar face una și mai gogonată: cineva ar rămîne în urmă sau ar avea o problemă și ei n-ar încerca să-l ajuțe să depășească acel moment neplăcut.
Hm, sună interesant, nu? Și complet în răspăr cu competiția, care e una dintre primele lecții pe care le-am învățat în școală cei mai mulți dintre noi. Presiunea că trebuie să fii cel mai bun s-ar putea să aducă cu ea o privire de ansamblu deformată. Pe ceilalți îi vezi, brusc, ca pe niște rivali. Pe care trebuie să-i anihilezi. Și atunci, de ce te-ai mai obosi să le zîmbești și să îi înțelegi? Te porți ca și cînd n-ar exista. E mai ușor așa. Și de viitor.
Îmi dau seama că am făcut o grămadă de ore de matematică, de fizică și de chimie. Cea mai mare parte dintre lucrurile învățate în gimnaziu și în liceu mi s-au șters, însă, din minte. Bănuiesc că nu sînt singura în această situație. Și-atunci, pe termen lung, n-ai cum să nu te gîndești: cu ce rămîi? Dacă uităm cum se rezolvă o ecuație de gradul 3, n-ar fi mai productiv să știm cînd ar trebui să zicem un bună ziua?
