Feluri de a fura

Dacă tot am avut în Dilema veche de săptămîna trecută un dosar despre Cultura integrităţii, mi-am amintit de un caz care ilustrează foarte bine relaţia dintre patron şi angajaţi. Jumătatea anilor 90. Primii investitori încep să descopere România. Printre ei şi cîteva companii multinaţionale. Una dintre ele constată că angajaţii ei, deşi plătiţi mult peste media naţională, fură cam tot ce se poate fura. Nu doar muncitorii, ci şi personalul de suport. Se fură nu doar produse ale fabricii, ci şi: hîrtie igienică, becuri, dezinfectant, consumabile pentru echipamente de birou, motorină, mobilier, materiale promoţionale, mochetă, robineţi etc. etc. Firma are, evident, profit, pierderile nu sînt neapărat însemnate, dar fiecare lună, contabilii americani descoperă că din unitatea din România dispar mult prea multe chestii. Un specialist în comunicare propune o soluţie. Se deschide o hală de unde orice angajat poate lua gratuit, o dată pe lună, tot şi cît pofteşte. Magazia respectivă se alimentează abundent cu cele mai „populare” obiecte furate. Se estimează o mare buluceală, aşa că şefii fac şi o listă de ordine: la ora cutare, angajaţii secţiei X; la ora cutăriţă, angajaţii secţiei Y. La deschiderea oficială a halei nu se prezintă nimeni. Ceea ce se credea a fi un fenomen generat de sărăcie, de penurie, era doar o manifestare clasică a furtişagului de la patron. Proiectul a fost abandonat şi angajaţii au continuat să fure ajungîndu-se la un moment dat la un echilibru, mai precis la o anticipare corectă a pierderilor datorate micilor furtişaguri. Am găsit această poveste într-un un curs de comunicare organizaţională de prin anul 2000. Concluzia instructorului era următoarea: mare parte din aceste furturi se petrec pentru că angajaţilor le face plăcere să-şi păcălească patronii, şefii, colegii. Dacă ceva relativ accesibil devine, prin gratuitate, accesibil oricui, tentaţia de a poseda acel lucru dispare.