Tăbăciți și nu prea
Există momente în care veștile despre căsătorii, despărțiri, boli sau morți se aglomerează. Și, inevitabil, îți trece prin cap că o fi vorba despre un sezon al unora sau al altora. Cam așa pățesc eu în perioada asta pentru că aflu de la tot felul de oameni, pe care îi cunosc de multă vreme, că relațiile în care îi știam s-au terminat. Unii au ieșit mai șifonați din rupturile astea, alții mai vioi. După caz.
De curînd, un amic, cu care m-am revăzut, mi-a zis: “îmi dau seama că e prima dată de cînd m-am despărțit de prietena mea, cînd ne aflăm amîndoi în aceeași încăpere”. Și mă nimerisem și eu acolo. Știam că fuseseră împreună niște ani. Scena se întîmpla la un fel de petrecere, unde toată lumea rîdea cu gura pînă la urechi, dansa și părea că se distrează de minune. Chiar și ei doi, cînd au ajuns unul lîngă celălalt, au dat semne că se bucură de revedere. Au încercat să-și spună ceva. Cum muzica era foarte tare, au fost nevoiți să-și apropie fețele. Aproape că și-au atins pielea din zona urechii. Dacă i-ar fi privit cineva, care n-avea habar de povestea lor, ar fi părut cea mai banală întîlnire. Un schimb de cuvinte bălmăjite ca oricare altul, într-o situație asemănătoare.
După ce fata s-a îndepărtat și a început să danseze în alt grup, ne-am reîntîlnit și el mi-a spus: “nu mă așteptam să fie așa, dar trebuie să recunosc că îmi cam tremură picioarele”. Slăbiciunea lui mi s-a părut atît de umană. Și atît de familiară, în fond.
Dar n-a fost doar atît. În timp ce mai lua cîte o înghițitură de bere și îl simțeam că o urmărea cu privirea pe fosta lui iubită, a continuat: “oricît de tare a durut prin ce am trecut, acum știu că o să pot să supraviețuiesc oricărui cataclism sentimental”. Asta ar fi trebuit să fie un semn de înțelepciune. Nici vorbă, o spusese cu amărăciune și părere de rău. Cine știe, poate că ăsta să fie unul dintre adevărurile cele mai dureroase cu care rămînem în brațe după ce poveștile se sfîrșesc?
Pe drumul de întoarcere m-am gîndit la protagoniștii acestui gen de istorii ca la niște piei bine întinse și puse la uscat. Cîndva, prin școala generală, am fost într-o vizită cu clasa la o fabrică de pielărie și am văzut prin cîte etape trece o bucată de piele aspră și groasă de animal pînă devine o foiță perfectă, moale și subțire. “Pentru tăbăcire e nevoie de mult timp și de răbdare”, ne repeta domnul care ne-a făcut atunci turul atelierelor cu miros înțepător. Și n-am uitat.
Și dacă nu avem nici una, nici alta, există vreo șansă cît de mică să scăpăm de tăbăcire?
