Momentul precis în care fiică-mea a înclinat spre literatură şi a mormăit preadolescentin „româna e mişto“ s-a petrecut acum vreo trei ani, prin clasa a V-a, cînd „profa“ de română (devenită între timp „diriga“) a început să le lase la fiecare sfîrşit de oră cîte „6 minute de creativitate“.
Trebuie să fii Angela Marinescu ca să autorizezi un portret/autoportret precum cel alcătuit de un cristian în seria aniversară de la Editura Paralela 45. Trebuie, adică, să-ţi pese de coerenţa propriilor convingeri mai mult decît de insolitul lor, să-ţi pese de felul în care se coagulează o poetică a violenţei şi a autodistrugerii mai degrabă decît de inevitabilele contradicţii ale gustului propriu în privinţa altora.
Cred că n-a fost sfîrşit de an, din 2002 încoace, în care să nu mă gîndesc la Irina Nicolau. Am cunoscut-o prea puţin, ne-am văzut doar de cîteva ori – cu toate astea, de cîte ori mă gîndesc la oameni esenţiali din viaţa mea, Irina e printre primii. Ştiu sigur că nu mi se întîmplă numai mie, cel mai concis a fost odată Dan C. Mihăilescu, într-un interviu.
Cred, din ce în ce mai mult în ultima vreme, că între nenumăratele specii de scriitori există una care nu înţelege în ruptul capului la ce foloseşte critica literară. Există scriitori (buni sau răi) care pricep sensul criticii într-o lume suprasaturată de cărţi, şi alţii, din ce în ce mai mulţi, cărora critica literară li se pare o iederă căţărătoare pe edificiile muncii lor.
În ultima sa carte, care va apărea curînd şi în româneşte, Pamuk face o distincţie între romancierul ingenuu şi cel sentimental, plecînd de la diferenţa (lui Schiller) între poezia „ingenuă“ (spontană) şi cea „sentimentală“ (reflexivă). Pornind de aici, Pamuk face o clasificare cel puţin neaşteptată, a cititorilor.
Acum cîţiva ani a apărut, destul de discret, prima traducere în româneşte dintr-un scriitor spaniol cult, Ramón Gómez de la Serna. Iconoclastul, furiosul şi demolatorul Ramón, cum îl numesc empatic pînă şi cei mai sobri comentatori, a debutat în româneşte cu unul dintre romanele sale nebuloase, fragmentare şi capricioase, Omul pierdut.
Am dat zilele trecute de o scrisoare a lui Thomas Merton – un poet mistic american şi călugăr trapist într-o mănăstire din Kentucky, profesor şi maestru spiritual de mare influenţă – către poetul Ştefan Baciu. O scrisoare din mai 1965, în care Merton îi scrie lui Ştefan Baciu, pe atunci profesor la Universitatea din Hawaii, despre poezia secolului lor.
Nu sînt prea multe locuri bune în Bucureşti. Iar cînd dai de cîte unul, parcă te temi să nu se „strice“, cum s-a tot întîmplat, în ultimii 20 de ani, cu atîtea locuri sau oameni. Mănăstirea Stavropoleos din fosta „mahala a grecilor“ este, fără îndoială, în continuare, un asemenea loc bun, refăcut pe toate planurile în ultimii ani, după venirea părintelui Iustin Marchiş de la Cheia.
Ştiţi, desigur, acel moment cînd dai peste o carte care fusese scrisă pentru tine, care-ţi fusese destinată direct. Jurnal în fărîme cu Ionescu al lui Lucian Raicu a fost, pentru mine, o asemenea carte, cum a fost, fără îndoială, Critica-formă de viaţă sau Scene din romanul literaturii.
Cînd am fost invitată să vorbesc despre această carte „umanistă“, mi-am amintit în primul rînd de acel Vallejo pe care l-am învăţat la şcoală; probabil versurile lui inconfundabile le-am auzit prima dată ritmate de inconfundabilul Andrei Ionescu, profesorul meu de literatură hispano-americană la Litere.
Cred că există un geniu al dialogului, al convorbirii armonioase ca un dans, al provocării-relaxării atent conduse într-o discuţie. Dincolo de tipologii şi simpatii, interviurile cu adevărat interesante trebuie să aibă cîte ceva din toate astea, altfel e doar un schimb de informaţii seci pe care ţi le poţi procura şi altfel.
De ce s-ar apuca o femeie să scrie romane? O întrebare suficient de tendenţioasă şi de incorectă politic ca să provoace răspunsuri dilematice, dar mai ales o întrebare mereu actuală, în ciuda răspunsurilor deja clasice sau a unor cărţi inovatoare în cele ale literaturii.
Am citit cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate, ca pe un thriller de succes. Cînd vezi pe copertă şase amazoane interbelice şi citeşti subtitlul provocator (Proza feminină interbelică) te aştepţi mai degrabă la un thriller politic cu miză feministă. Nici vorbă însă de feminism.
Există, în toate cărţile lui Andrei Codrescu, o latură, curat ardelenească, de exactitate (vizionară), de didactică superioară şi autoironică. În plină explozie a formelor şi genurilor, în mijlocul fantasmei şi al dereglării simţurilor poetice, Andrei Codrescu sistematizează, rezonează, se apropie de cititor, pentru a înţelege împreună cu acesta.
În ultima sa carte publicată, H.-R. Patapievici face o incitantă teorie a „ultimului“, pornind de la cazul I.P. Culianu. E o teorie a limitelor (omeneşti), dar şi una a cenzurii (transcendente) aplicată perioadei tîrzii a unui gînditor care-şi sparge propriile tipare, liniile de forţă, acumularea de pînă atunci, ca să adopte nu doar un alt limbaj, ci şi o altă viziune asupra lucrurilor şi o altă înţelegere a realităţii.
Cine mai are încredere în critica literară? – iată o întrebare care nu trebuie pusă nici editorilor, nici cititorilor. Şi, în ultimă instanţă, nici criticilor literari care, n-au încotro, trebuie să aibă încredere în literatură şi în critica literară dacă vor să rămînă ce sînt şi să nu se apuce de treburi mai lucrative.
Evenimentul extraordinar al recentei prezenţe româneşti ca ţară invitată de onoare la ultimul Tîrg Internaţional de Carte LIBER de la Madrid a fost concertul susţinut de Jordi Savall şi grupul instrumental Hespèrion XXI. Printre excelente conferinţe, expoziţii, proiecţii de film, mese rotunde, librării temporare şi standuri excepţionale – concertul lui Jordi Savall a fost climaxul.
Nu ştiu cît de cunoscută este Editura Elena Francisc, o editură mică, de nişă, care de şapte ani încoace, ca-n poveşti, traduce, editează şi lansează în România un gen de cărţi stranii, pentru care trebuie să ai, dacă nu o clară chemare, măcar o ureche bine deschisă.
Cînd am ajuns ultima dată la Madrid aveam douăzeci şi ceva de ani şi toată viaţa înainte. Încercam, de ceva vreme, să ajung în Spania, din motivele clasice: citisem literatură spaniolă, aveam ceva impresii asupra, adoram, tot din cărţi, sudul maur, eram studentă la spaniolă etc.
Nu ştiu la ce v-aţi gîndit dumneavoastră cînd aţi auzit (pe programe de ştiri serioase, dar şi la reality show-urile noastre de la ora 7 seara) că oficiali de toate soiurile – politicieni, funcţionari guvernamentali sau militari în poziţii cheie – au recunoscut existenţa OZN-urilor şi mai ales muşamalizarea întîlnirilor cu acestea în ultima sută de ani.
Mi s-a părut întotdeauna semnificativă, în biografia intelectuală a lui Leon Volovici, o întîmplare pe care i-o povesteşte foarte plastic lui Sandu Frunză într-o carte publicată acum cîţiva ani la Editura Ideea Europeană – De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi.
Dacă, întorcîndu-te din Austria spre România, te abaţi de la autostrada clasică, o iei puţin spre Graz şi apoi, prin sate, spre graniţa cu Ungaria, dai de un orăşel ciudat care, la prima vedere, pare o butaforie, un studio pregătit pentru un film cu scene medievale, aflat între dealuri pline de struguri, într-un fel de căldare ce te transpune brusc într-un climat subtropical, nu într-unul subalpin.
Despre ultima carte, scrisă în franceză, de Henriette Yvonne Stahl s-a vorbit mai mult în Franţa decît la noi. Publicată la Editura Caractères în 1975, această carte – amestec de autobiografie şi roman iniţiatic – nici nu a fost citită în România, în afara cercului de apropiaţi ai scriitoarei, din motive evidente: subiectul era căutarea spirituală, temă tabu în comunism.
Deloc întîmplător, ultimele două cărţi ale lui Dan C. Mihăilescu despre epistolarele eminescian şi cioranian îl au chiar pe DCM pe copertă. Împătimit al corespondenţei şi al volutelor evocative, cititor hipnotic şi ritualic, Dan C. Mihăilescu scrie în fond despre sine – lector pătimaş şi maniac, bîntuit de „impulsul liric şi despletirea nostalgică“. El însuşi este, cu alte cuvinte, interlocutorul privilegiat al epistolelor rare care au ajuns în prezentul nostru antipatic.
Fără îndoială, Cartea roşie a lui C.G. Jung este evenimentul editorial major al ultimilor ani şi în România. Caligrafiată de Jung însuşi cu litere gotice şi însoţită de desene, mandale, picturi elaborate, Cartea roşie a fost pentru mult timp „cartea secretă“, „Sfîntul Graal al Inconştienului“ sau „reactorul nuclear al tuturor operelor sale“, cum a numit-o profesorul Sonu Shamdasani.
M-am gîndit nu o dată, pe vremea cînd locuiam în Elveţia, la Fribourg, să dau o fugă pînă la Neuchâtel, unde trăia pe atunci Agota Kristof. Ştiam despre ea cîteva lucruri: că fugise din Ungaria în ’56, că nu-i place să dea interviuri, că este o extraordinară scriitoare de limbă franceză – Le grand cahier, prima parte a Trilogiei gemenilor, fiind, pentru mine, dovada irefutabilă a inventării unei noi limbi scriitoriceşti.
Acum cîţiva ani, o franţuzoaică a publicat un roman de debut intitulat pur şi simplu Premier roman, o carte nici mai bună, nici mai proastă ca altele din categoria ei de... vîrstă, dar care a fost prilej de ironii şi de mare haz jurnalistic. La urma urmelor, ce poţi să ceri de la un prim-roman intitulat chiar aşa, Prim roman? Inovaţie? Surpriză? Ingeniozitate?
În finalul cărţii sale cult, Anticancer, David Servan-Schreiber schiţa două posibile reacţii ale viitorilor săi cititori. Unii care, citind povestea de îmblînzire a bolii, ar zice: „Dacă astăzi se simte bine înseamnă că boala nu a fost aşa de gravă“; alţii, genul acela de pariori cinici, care ar fi chibiţat: „Înainte de a-i urma sfaturile, aşteptaţi să vedeţi dacă va mai trăi la anul.“
Am ajuns săptămîna trecută la Comana, cam într-o doară, fără să mă gîndesc prea mult. L-am întrebat pe Dan Stanciu cum se ajunge la casa lui Gellu Naum şi mi-a explicat, cum face de obicei, eliptic şi geometric: de la Mănăstirea Comana drept pînă în centru, apoi dreapta şi o vezi pe dreapta, acoperită de iederă. Aşa a fost, doar că invers.
Cu postumitatea vizibilă a lui Gellu Naum s-a întîmplat un lucru greu de discutat din exteriorul grupului naumian. Ultima carte publicată în timpul vieţii sale, antologia postfaţată de Ioana Pârvulescu, Ascet la baraca de tir, adună – după o logică personală şi o cronologie interioară – poeme scrise în ultimii treizeci de ani, un fel de testament poetic.
Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, cu încrengăturile mononucleate de prieteni-suporteri-rude, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese se dizolvă la un moment dat.
Am citit de cîteva ori, cu plăcere şi descoperind mereu alte lucruri, convorbirea jurnalistului polonez Tomasz Kwasniewski cu Zygmunt Bauman, preluată recent de Letttre internationale din Gazeta Wyborcza. V-o recomand şi dvs nu atît pentru claritatea, expresivitatea, veridicitatea ideilor sociologului britanic de origine poloneză.
La începutul anilor ’90, în plină explozie memorialistică, Amintirile în dialog între Matei Călinescu şi Ion Vianu au însemnat nu doar reconstituirea amănunţită a două biografii exemplare, nu doar rememorarea – deja ameninţată de amnezia generală – unei atmosfere de abjecţie morală, dar şi impunerea unui standard foarte înalt al evocării.
De cînd îmi folosesc telefonul mobil doar în caz de pericol extrem, calamităţi naturale sau cînd vreau să dau de fiică-mea, am început să primesc scrisori. Cele mai multe, desigur, prin poşta electronică, dar unele chiar pe hîrtie, ca în secolul trecut.
Nu ştiu dacă, acum cîţiva ani, cînd s-a încins prin revistele noastre literare o discuţie despre „marile teme“, onoarea (cu aerul ei vetust şi emfatic) a fost, în vreun fel, băgată în seamă. Căci – chiar dacă nu subiectul face cartea – eşecul, falsitatea, construcţia greşită a unui roman pot ţine şi de hazardata evaluare a forţelor proprii în abordarea unei teme.
Nicolas Bouvier semăna, în seara aceea, la Fribourg, cu Serge Gainsbourg, învăluit în fum de ţigară şi cîntînd, printre copii trişti, Je suis venu te dire que je m’en vais, cu mai multă grijă pentru ritmul, magia, frumuseţea din jur decît pentru călătoria pe care era, acum, obligat să o facă.
Am dat întîmplător, acum cîţiva ani, pe TVR 2, noaptea tîrziu, de un film bizar. L-am prins de pe la jumătate şi-am rămas neclintită pînă la sfîrşit, cînd ultimul cuvînt, de despărţire, l-a avut regizorul, (pe atunci) tînărul şi subţiraticul Lars von Trier.
Sábato n-a trădat (în cei 100 de ani pe care i-ar fi împlinit pe 24 iunie) „valorile nobile“ – iată un motiv, alături de cărţile sale unice, să ne amintim de el, măcar o vreme, dimineaţa, la ora 6. Sau la 9.
Dar ce ar trebui să citească, în cea de-a treia copilărie, adolescenţii intransigenţi care fac corp comun împotriva lucrurilor obligatorii? Dacă m-aţi întreba pe mine (fiică-mea tot n-o face...), Adolescentul de Dostoievski ar fi prima carte pe listă. Apoi Prăbuşirea casei Usher şi Annabel Lee de Poe, Doamna Bovary de Flaubert, Maitreyi şi Domnişoara Christina de Eliade (...).
Nici nu se putea o mai bună introducere în opera Gertrudei Stein ca această jucată, ironică, neconvenţională şi complet neaşteptată Autobiografie (a) lui Alice B. Toklas. Ea e, aşa-zicînd, cea mai bună ilustrare a ideii (pe care Gertrude Stein a susţinut-o) că, în literatură, esenţială este relaţia între perspectiva aleasă de autor şi felul în care aceasta este „aplicată“ în carte.
Eram în cea mai teoretică fază a vieţii mele, prin 1994, cînd l-am cunoscut pe Carlos Bousoño, la Madrid. Teoria expresiei poetice, Iraţionalismul poetic, Suprarealism şi simbolizare – fuseseră cărţile mele de căpătîi. Visam noaptea ecuaţiile preconştiente, seriozitatea poetică, ambiguitatea şi inadecvarea emoţională.
Lesson of the Master este volumul din 2003 în care Steiner adună prelegerile „Charles Eliot Norton“ ţinute între 2001 şi 2003 la Harvard. Tema acestor conferinţe, adunate sub un titlu împrumutat de la Henry James – unul dintre puţinii maeştri care au rezistat revizuirilor Americii înfricoşătoare –, este aceea a relaţiei dintre maestru şi discipoli.
Mai demult, o editoare mi-a spus – pe un ton implacabil – că orice carte care are în titlu cuvinte din registrul direct al morţii, extincţiei, tombalului nu se vinde. Moartea nu vinde. Avea şi statistici, cunoştea cazuri concrete de îngropare a cărţii din pricina titlului mortifer, n-avea îndoieli şi nu făcea experimente.
Nu ne mai putem lua deloc acele precauţii, asigurări ipotetice care reprezintă o chestiune de bun-simţ într-o societate ce îşi respectă cetăţenii. La noi, unde se închid spitale funcţionale, iar oameni pe moarte sînt lăsaţi la mila publică (aşa cum s-a întîmplat la Pârscov, în Buzău, acum două săptămîni), genul ăsta de asigurări nu mai au nici o noimă.
Aşa de tare ne-am obişnuit cu gîndul că la noi toate merg prost, că nimic din cele începute nu se termină, că funcţionează doar acele treburi în care sînt implicaţi oameni „interesaţi“, veroşi, cu gînduri ascunse, încît rămînem descumpăniţi, atunci cînd realitatea ne contrazice reflexul căpătat.
Am o superstiţie în legătură cu cititul: dacă, într-o perioadă scurtă de timp, dau, întîmplător, în cărţile pe care le citesc, de un nume, un titlu, o trimitere care se repetă, las orice altceva şi mă duc aţă unde sînt „trimisă“. Lecturile în acest sistem au fost întotdeauna surprinzătoare – şi dacă nu ştiam cartea respectivă, dar şi cînd credeam că o ştiu prea bine.
V-aţi întrebat vreodată cine citeşte jurnale? Cine citeşte, în fond, ceea ce pretenţios se numeşte „literatură personală“, de parcă nu întreaga literatură ar fi personală şi subiectivă? Cine citeşte, aşadar, memorii, autobiografii, biografii, poveşti de viaţă, în fine, jurnale intime, acele însemnări fragmentare şi discontinue care-ar trebui, fără îndoială, arse, îngropate şi decontaminate?
Nu demult, jurnalistul Dominique Decèze a publicat cea de-a doua ediţie a cărţii sale îndelung comentate, La machine à broyer (Maşina de strivit), inspirată din scandalul celor 35 de sinucideri de la France Télécom. Adevărată psihopatie a vremurilor noastre, îndelungata istorie a privatizării mamutului francez a ascuns un adevărat carnagiu.
Sigur v-aţi întrebat, dacă aţi răsfoit măcar în treacăt cărţile iraniencei Azar Nafisi, dacă a citi şi a discuta despre cărţile citite înseamnă a rezista prin cultură. Dacă a alerga prin curtea universităţii cu un gardian obez pe urmele tale înseamnă rezistenţă prin expunerea chipului propriu.
