Aliona - povestea unei clarvăzătoare

Apărut în Dilema, nr. 515, 7 februarie 2003

Aliona vedea aşa cum alţii repară ceasuri sau fac pîine. Vedea, era văzătoare, clarvăzătoare, cum îi spusese singura ei prietenă, o fată înaltă cu ochii verzi, care citea mult. Vedea dintotdeauna, chiar dinainte să vorbească şi să spună primele cuvinte: "Tata o pliecat"; vedea pînă să meargă la şcoală, la Chişinău, ca să înveţe să scrie şi pînă să-l întîlnească pe Vasile, cel care o adusese în România, cu două valize noi şi zeci de bocceluţe făcute pînă în ultima clipă. Au stat trei zile într-un demisol din Piaţa Palatului, unde mirosea a şobolan ud, apoi s-au mutat cu ajutorul unui amic al lui Vasile, şef la Liga Studenţilor, în Hotelul Universal.

În casa plină de femei unde crescuse Aliona să vezi era la fel de firesc ca a te trezi dimineaţa, a-ţi căni părul sau a asculta radioul. Ea, maică-sa şi bunică-sa aveau un singur rînd de cărţi soioase, uitate de nevasta ofiţerului care trecuse cu compania prin Mălureni, pe vremea războiului. Seara, cînd bunica Alionei îi aducea apă caldă, ea, făcînd pasienţe cu spatele spre uşă, îi spunea femeii zdravene cu cozi groase, prinse în vîrful capului, să lase apa şi să "mestece" cărţile. Bunica Alionei le mesteca şi apoi le ţinea în palme ca să se aşeze. Doamna spunea că aşa se încălzeau şi începeau să spună adevărul. Ce adevăr? se întreba mai tîrziu bătrîna, spălînd-o pe Aliona în aceeaşi vadră în care îi ducea apă cucoanei cu ochii verzi, subţire şi năbădăioasă cu bărba-su. "Adevăruri de femei" - îşi răspundea tot ea. Dac-o mai iubea ofiţerul (o iubea, se auzea noapte de noapte din camera alăturată), dac-aveau să se întoarcă repede la Brăila, de unde era ea, dacă frate-său (unul Lică) o să scape de concentrare. Aşa dorea ofiţereasa, dar femeia singură cu un copil în braţe care îi găzduia vedea mai limpede: înainte să treacă anul frumoasa chiriaşă avea să se întoarcă singură la Brăila, va pune chezăşie casa părinţilor ca să plătească datorii lăsate de bărba-su şi se va apuca de băut. Cărţile uitate de ea în sertarul mesei aveau să zacă acolo ani buni, pînă într-o seară în care fie-sa, de aproape 14 ani, îi spuse la masă, arătîndu-i pîntecele: "O să fac copil".

Dintre toate cărţile de joc, Alionei îi plăcea cel mai mult Preoteasa. Seara, după ce maică-sa stingea lumina, o scotea din pachet pe nevăzute şi o ţinea în palme uşurel, pînă se încălzea, apoi tăia celelalte cărţi, rămase în pachet, le întindea pe întuneric şi se uita îndelung la ele, pînă începeau să lumineze ca licuricii. Pe la 10 ani, începu să-şi ridice şi ea părul, ca bunică-sa, aducîndu-şi cozile împletite spre frunte şi lăsînd capetele libere să atîrne din vîrful capului. Semăna astfel cu Marea Preoteasă din cărţi, pe piept îşi atîrnase cruciuliţa de argint găsită tot în sertar, iar pe deasupra oricăror haine îşi punea un fel de manta uşoară, din pînză albăstruie, care-i mai acoperea din formele ce începuseră s-o ia razna. Copiii cam rîdeau de ea.

Pe Vasile l-a cunoscut mai întîi maică-sa. Aceasta nu vedea, dar se purta ca şi cum ar fi văzut. Uneori, cînd bătrîna era chemată şi nu putea din pricina durerilor de şale care-o încovoiaseră de tot, mergea mama Alionei. Ştia cărţile pe dinafară, făcea cum văzuse, spunea ce auzise. De la un timp, oamenii o chemau mai mult pe ea. Vedea repede, spunea pe înţeles şi se mulţumea cu puţin. Într-o seară în care bătrîna nu se putu scula din pat, mama Alionei se duse cu doi bărbaţi necunoscuţi pînă la Chişinău. O luară cu o maşină mică, albă, cu doar două uşi, pe care o conducea Vasile, un om de afaceri din România. Au mers vreun sfert de ceas şi au oprit în faţa unei case de la marginea oraşului. Femeii i se păru că ştie locul, iar senzaţia n-o părăsi nici cînd ajunse în casă. Intrară într-o sufragerie mare, la masă erau alţi bărbaţi şi vreo trei femei mai mult goale. Vroiau să-l cheme pe unul Piticu, mort acum o lună şi apoi, pe rînd, vroiau să-şi cunoască viitorul. Vasile plătea tot.

Femeii nu-i fu greu să-i convingă de prezenţa Piticului, apoi întinse cărţile şi le spuse pe rînd ce vroiau să audă. Lui Vasile îi ghici ultimul. Urma să se însoare, să facă un drum lung, peste ţări, nu peste mări. Vasile îi tot turna un vin dulce şi rîdea. Dinţii îi sclipeau, înconjuraţi de-o barbă rară. Mama Alionei nu-şi mai amintea cum ajunsese acasă.

Vasile reveni la Mălureni peste cîteva zile, plin de cadouri: cafea în vid, ciocolată nemţească, mai multe cutii cu ciorapi şi o carte mare, groasă pentru Aliona, care tocmai terminase liceul şi începuse să scrie poezii. Cartea era legată în piele, iar pe copertă scria, cu litere aurii, Cyprianus. Vasile o cumpărase imediat după '89 de la un bişniţar şi încercase zadarnic s-o plaseze în Moldova. Nimeni nu pricepea limba în care fusese scrisă. Mama Alionei nu mai ţinea prea bine minte ce vorbiseră ei în prima seară, însă nu uitase că Vasile se oferise să-i facă rost fetei de o bursă în România. După o lună, omul de afaceri lăsă să se înţeleagă că ar cere-o de nevastă, iar în octombrie plecară împreună la Bucureşti.

Anul universitar începuse, nu mai erau locuri decît în anul pregătitor. Vasile îi găsi o bursă, iar cu şpaga aferentă făcu rost şi de o cameră cu două paturi în Hotelul Universal de pe Gabroveni, un fost tractir de mîna a şaişpea, transformat în cămin studenţesc pentru şefii Ligii şi protejaţii lor. La cîteva minute de Universitate, fostul hotel, decrepit şi plin de şobolani la etajele inferioare, se rarefia spre etajul trei şi mansardă, unde mirosul fetid trecea în alt regn: amestec lichefiant de gunoaie revărsate şi rîntaş cu untură. Existau şi camere renovate, cu balcon şi baie proprie, dar Aliona şi Vasile au primit o cameră ciudată, un fel de hangar pe colţul de răsărit al clădirii, cu ieşire pe terasa mare.

La fel ca în copilărie, Aliona se simţea invizibilă. Cînd nu chicoteau la trecerea ei pe coridoare (îşi păstrase coafura teutonă şi îi plăcea la nebunie un parfum de trandafiri adus de Vasile din Bulgaria), colocatarii din Universal n-o vedeau. Iar Vasile, după cîteva săptămîni de surescitare, începuse să plece din ce în ce mai des "cu afaceri". Cînd se întorcea dormea sau picta pereţii cu tot felul de figuri fără ochi şi gură.

Într-o după-amiază, rămasă din nou singură "acasă", Aliona auzi o bătaie scurtă în uşă. Sări din pat pînă în mijlocul camerei şi începu să tremure din toate încheieturile. Stătea nemişcată, crezînd că i se păruse. Pe vremuri, la Mălureni, dacă se încorda mai tare, vedea cine e dincolo de uşă, mai întîi o parte, apoi cealaltă, chipul, mîinile. Spunea întotdeauna cine era afară. Acum se încorda zadarnic, căci corpul ei, răsfăţat cu ciocolată, jofre şi cataifuri, nu o mai asculta. Se zburli cît putu, dar degeaba. Cine putea fi? Vasile era plecat de o săptămînă, prietenii lui ştiau unde să-l caute, chiria o plătiseră pe jumătate de an, la telefon nu avea cine s-o cheme. Se auzi din nou un ciocănit scurt şi clar. Aliona întrebă cu un glas palatal: "Cine e?" şi auzi cu stupoare răspunzîndu-i-se: "Diana". Care Diana?, se întrebă Aliona cu voce tare şi în aceeaşi fracţiune de secundă o văzu: Diana, fata subţire cu ochii verzi despre care se spunea (Vasile auzise) că nu mănîncă nimic zile întregi, ca să nu se îngraşe. Cînd îi baţi la uşă, cade de trei ori pînă ajunge să-ţi deschidă. Stătea într-o cameră plină cu cărţi, unde nu primea pe oricine. Erau mulţi care o invidiau, fiindcă luase întotdeauna, fără vreun efort vizibil, bursele pentru care candidase şi cutreierase astfel întreaga lume în cei trei ani de cînd era studentă la Limbi străine. Cînd îi deschise, Aliona văzu în treacăt o umbră fîlfîind scurt pe umărul ei drept. De cine se ascundea?

Din acea după-amiază şi pînă în noaptea în care Aliona dispăru pentru totdeauna din Hotelul Universal, cele două au fost aproape nedespărţite. Şi tot de atunci Aliona a început să fie căutată mai întîi de studentele din cămin, apoi de foarte multă lume din afară. La început nu lua bani, apoi cedă insistenţelor lui Vasile, care înţelesese imediat că descoperise găina cu ouă de aur. Nu mai pleca aşa de des, plănuia să se înscrie şi el la Drept, deşi avea peste 35 de ani şi multă treabă. Aliona îşi primea clienţii între zece şi două după-masa, apoi dormea dusă mai multe ceasuri, timp în care Vasile avea grijă să n-o trezească nimeni. Nu se mai chemau - cu urlete cît trei etaje duble - oamenii la recepţie, nu se mai rîdea pe coridoare, nu se mai auzea nici o muzică. După-amiază veneau clientele cele mai bune din oraş, unele cărora Aliona le ghicea cîte o oră sau chiar două. Singura persoană care putea rămîne în imensul hangar de pe colţul de răsărit al bezestenului Gabroveni în timp ce Aliona vedea era Diana.

Ce vorbiseră cele două fete în ziua aceea în care Aliona - singură acasă - îi deschisese uşa şi-o poftise să intre ca pe-o veche prietenă? Vasile nu putu afla niciodată prea clar, fiindcă Aliona îşi amintea doar că Diana venise să-i ceară cîteva linguriţe de zahăr, intrase şi apoi băuseră o cafea cu coniac. Cum ajunsese Aliona să-i arate cărţile de tarot şi mai ales cartea pe care i-o dăduse Vasile la prima lor întîlnire? Habar n-avea. O rugase fata brunetă cu ochii verzi? Sau chiar ea, care nu avusese niciodată prieteni, se grăbise s-o momească pe vizitatoare? Nici asta nu mai ştia. Ce-şi aducea aminte, în schimb, era faptul că Diana a deschis cartea - pe care Aliona o păstrase ca pe-un talisman - şi a început să citească în româneşte, cu voce tare: "Cartea ocultismului sau Cyprianus, cuprinzînd arta secretă a tălmăcirilor, a prezicerilor, a vrăjitoriei împreună cu descrierea adevărată a călătoriei în Blocksberg şi pe culmile Troll-ului, în care se arată amănunţit cum Botil din Lindenberg a fost călăuzit de forţe nevăzute în noaptea joii verzi în Blocksberg, ce a aflat şi ce a văzut el acolo".

De unde avea Vasile cartea? - întrebase Diana. De la Fondul Secret al Bibliotecii Universitare, aia arsă, se trezi Aliona repetînd ce auzise nu demult, într-o seară, la Cafeneaua Veche, unde Vasile se întîlnise cu mai mulţi amici.

Nimeni n-a putut explica vreodată pînă la capăt cum ajunsese în acea perioadă Aliona cea mai căutată ghicitoare din oraş. Avea o listă de aşteptare de trei luni. La început, întindea doar cărţile de tarot, întotdeauna în formă de cruce, apoi, ajutată de Diana, începuse să deschidă vechea carte pe care-o acoperise cu hîrtie groasă, de împachetat, de frică să n-o recunoască cineva. Aliona arăta cu degetul, Diana citea, calcula şi traducea, iar Vasile lua banii. O dată sau de două ori o obligase pe Aliona să meargă acasă la şeful unui prieten. Luase doar cărţile de tarot şi hotărîse să nu mai repete experienţa. Se umpluseră oricum de bani, Vasile îşi pusese o masă de lemn la ieşirea din cameră şi - sprijinit de calorifer, cu ţigara în colţul gurii - încasa. Cînd administraţia hotelului - unsă cu regularitate, dar la curent cu profitul în creştere - le puse în vedere că nu mai pot rămîne, nefiind nici unul student, Aliona începu să înveţe - tot cu Diana - şi intră în toamnă la Litere. Vasile nu înţelegea de ce Aliona nu vroia să plece din Universal. Îşi puteau lua apartament în centru, puteau pleca la Timişoara, de unde era el. Aliona dobîndise însă trei fixaţii: programul de lucru (după care cădea într-o prostraţie bulimică), Diana (care era neschimbată, doar că începuse să mănînce normal) şi Hotelul Universal. Vasile nu era de acord cu nici una dintre ele, dar n-avea încotro şi nu vroia să rişte. De cînd Aliona o primise - fără să ştie - pe una dintre cele mai puternice ghicitoare din Bucureşti, iar Diana, posomorîtă şi glacială, refuzase să traducă din carte, Aliona era convinsă că fără Diana şi în altă parte (ceea ce atunci însemna acelaşi lucru) i s-ar lua darul. Vasile ştia însă mai bine ca Aliona că darul era al neamului lor în care nu se născuseră decît femei şi că n-avea nici o legătură cu cititoarea. Încercase să tragă cu urechea în timp ce ele ghiceau. Nu înţelesese însă nimic din bolboroseala celor două şi îl apucase chiar frica.

De altfel, îi era din ce în ce mai teamă să doarmă noaptea în acelaşi pat cu Aliona. Fata grăsuţă, dar apetisantă, pe care o cunoscuse el la Mălureni se îngrăşase peste măsură din cauza nemişcării şi a dulciurilor de care avea din ce în ce mai multă nevoie. După fiecare şedinţă îngurgita cel puţin o tabletă de ciocolată. Umplea camera, se mişca din ce în ce mai greu, dar îşi pierduse accentul moldovenesc, mai întîi în somn (cînd vorbea fără oprire), apoi şi în timpul zilei. Vasile nu-şi putea explica deloc acea frică pe care n-o mai cunoscuse pînă atunci, mai ales în legătură cu o femeie. De unde apăruse? Nu cumva vrăjitoarea aia o învăţa de rău pe Aliona? Cu mutra ei blîndă şi plutitoare, cu ochii verzi-muştar, cu limbile ei străine de care nu auzise nici dracu'... Ciudat era că simţea frica asta ridicolă doar atunci cînd era singur cu Aliona, noaptea mai ales, cînd, dormind, femeia se ducea spre dulap, scotea cartea furată şi se uita lung şi bovin, fără să scoată vreun sunet. Dimineaţa uita totul, şi frica şi planurile bezmetice pe care le făcea în întuneric.

Numai că Vasile nu era singurul care nu înţelegea. Nimeni din Universal, prietenii lui Vasile, clienţii care se perindau sub privirile îngăduitoare ale administraţiei şi poliţiei de sector, absolut nimeni nu înţelegea rolul Dianei. Nici chiar Aliona nu înţelegea pînă la capăt. Ea vedea, Diana traducea. Şi atunci, de ce rămăsese mută cînd nu mai era nimic de tradus, atunci cînd o dusese Vasile cu maşina? Vedea, desigur, îl şi văzuse pe tip rupîndu-şi gîtul într-un accident de maşină, dar nu putea să-i spună, nu-şi găsea cuvintele, nu mai putea termina propoziţiile. Era simplu să vadă, o făcuse cu mulţi ani înainte de a primi cartea şi de a apărea Diana. Nu mai putea însă spune oricum şi atunci amuţea cu totul. Imaginile se succedau în faţa ochilor ei, ca atunci cînd derulezi accelerat un film. "Spune ce vezi", îi zicea Vasile. Ea începea să spună: "Văd..." şi rămînea aşa.

Atunci, cu Vasile, făcuse ca maică-sa, se prefăcuse că vede, îi spusese lucruri. Oricum, nimeni nu vrea să audă că o să-şi rupă gîtul. Dar de atunci, nu mai ghicise fără Diana. Iar cînd Diana fu nevoită să plece din Universal (cei de la Ligă îi luaseră camera dublă, pe care o avea de la început, tot de la ei) Aliona amuţi cu totul. Nici nu încercă să mai continue. Contramandă toate programările, spre disperarea lui Vasile care simţea, confuz, că nu îşi făcuse suma. Cînd încercă să ia cartea ca s-o arate unui posibil client, Aliona, care moţăia în faţa unor fondante cam vechi, se ridică, mai mare de două ori ca el, şi îi zise printre dinţi, cu vechiul ei accent, care se întorsese peste noapte: "Sî iei mîna di pi carte!". Iar cînd ea dispăru, în mijlocul unui chef cu foşti şi viitori procurori care vroiau să-şi afle "destinul", la care fusese adusă bine îndopată cu bomboane cu lichior, Vasile regretă doar că luase şi cartea. Era terminată, oricum. Îşi lăsase, în schimb, în sertar cărţile ei soioase, pe care nu le mai luă nici Vasile, cînd părăsi, cu uşurare, Universalul.