Am scris nu demult despre romanele concentrice ale Zeruyei Shalev ca despre una dintre cele mai misterioase descoperiri din ultima vreme. E complicat să scrii însă despre fraza ei unică, aluvionară şi vie, care te urmăreşte multă vreme după ce ai închis cartea, la fel ca tonul profeţiilor visate, cărora, la trezire, le uiţi şi cuvintele, şi greutatea.
L-am auzit o singură dată, prin toamna lui 1989, pe Mircea Nedelciu citind o proză la „cenaclul lui Crohmălniceanu“ de la Izvor, unde se întîlneau pe atunci optzeciştii. Nu mai ştiu cine m-a dus atunci la Junimea, fusesem deja de mai multe ori şi îi auzisem citind sau comentînd după lecturile altora.
Într-o seară toridă din vara trecută, cînd toată lumea era la Bookfest, am ascultat-o pe romanciera Sylvie Germain vorbind despre ultima sa carte, Rendez-vous nomades (Albin Michel, 2012), amestec de eseu şi proză bună, dar şi despre parcursul său intelectual şi spiritual, despre vechile sale preocupări pentru mistică şi relaţia omului cu divinul.
Mi-aş fi dorit să fiu săptămîna trecută la Madrid unde s-au lansat, în două seri succesive, traducerile în spaniolă – la Editura Miguel Gómez – ale volumelor Amor intellectualis de Ion Vianu (tradus de Victor Ivanovici) şi Portretul lui M (Retrato de M) de Matei Călinescu (tradus de Ioana Zlotescu).
Poate vă amintiţi ce entuziasmată am fost la începuturile primului sezon al serialului HBO În derivă. Mi se părea cu atît mai reuşit cu cît era un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, care a trebuit adaptat realităţilor româneşti.
Dac-ar fi să aleg o unică frază, aceasta ar fi următoarea: „Şi pentru că mai eram în viaţă a tăbărît pe mine ura“. E o frază liminală, fără determinanţi şi ocolişuri, cu o cauzală-consecutivă, o frază neagră care rezumă urmarea fatală a lucrurilor atunci cînd ireparabilul s-a produs.
În copilăria mea, la începutul anilor ’70, ţinutul Hunedoarei îşi mai păstra încă aerul patriarhal. La poalele Cetăţii Devei se mai afla vechiul burg ardelenesc, cu palatul renascentist Magna Curia, cu vechi case somptuoase străjuite de porţi înalte, cu biserici romano-catolice şi reformate, cu oameni civilizaţi...
Îmi aduc aminte perfect cînd l-am întîlnit pentru prima dată pe Dan C. Mihăilescu. Eram în vechea casă a lui Malaxa din Aleea Alexandru (proaspăt repatriată după o lungă experienţă elveţiană care mă schimbase – în bine, ziceam eu atunci), lucram de puţin timp la Dilema.
Sînt foarte rari scriitorii pe care nu-i poţi citi altfel decît în întregul lor: cu toate cărţile pe care le-au scris, cu toate însemnările, eboşele, jurnalele (la care ai acces), cu toate comentariile (profunde sau tembele) despre ei, cu biografie şi cu literaratură, cu tot şi toate.
Dacă m-aţi întreba care este romanul – dintre toate romanele scrise vreodată – pe care mi-aş fi dorit să-l scriu, răspunsul ar fi (luna asta, cel puţin): Piaţa Diamantului de Mercè Rodoreda. Nu Don Quijote, nici La umbra fetelor în floare, nu Învierea, nici chiar Memoriile lui Hadrian sau Străveacul.
Nici un poliţist n-ar fi îndrăznit în urmă cu un an să bubuie cu pumnii şi picioarele într-o uşă din Hotel Universal la ora 6 dimineaţa. Pe atunci, în primii ani după 1990, studenţii din Universitate şi mai ales cei de la Litere care conduceau Liga erau lăsaţi în plata Domnului.
N-aş putea băga mîna în foc că unul dintre cei trei autori ai satirei antişaizeciste din 1992, Ghici cine trage în tine? de Max Torpedo, ar fi fost Alexandru Muşina (ceilalţi doi fiind, desigur, Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu). N-aş putea băga mîna în foc nici că Jolán Benedek ar fi, cum cred unii, Muşina tout craché.
Lui Vasile îi era tot timpul frig, îi era frig de felul lui, dar şi pentru că voia să fie domn. Lepădase cojocul cînd deschiseseră prăvălia de lîngă Casa Apelor şi-şi luase haine nemţeşti, pantaloni pe picior, ceas şi pălărie.
Vă amintiţi, poate, cursul acela sfîşietor de yugo-nostalgie (din Ministerul durerii de Dubravka Ugresici) pe care o tînără emigrantă, profesoară de sîrbo-croată, îl ţine unor şi mai tineri compatrioţi, refugiaţi de război.
Maică-mea – care mă ţine la curent cu tot ce se întîmplă în vestul ţării, de la construirea autostrăzilor la dispariţia făinii şi uleiului din magazine – mi-a povestit de curînd că tarabagiii din piaţă au început să-şi arunce unii altora, ca ultimă înjurătură, apelativul Dottore!
Adevărul e că nu poţi înţelege pînă la capăt reculul hotărît al lui Dan C. Mihăilescu în faţa egoprozei mizerabiliste şi erotizate a vremurilor noastre pînă nu-i citeşti eseurile despre „trecut ca reumanizare“, cu hipnotica Românie interbelică, dar şi cu „anii decepţiei“.
N-am nici o îndoială că dialogul de acum zece ani cu Dalai Lama (consemnat de Daniel Goleman), apărut recent şi în româneşte sub titlul Emoţiile distructive, a avut deja succesul meritat. Toate aceste întîlniri (cea de faţă fiind a opta) au avut un public mult mai variat decît acela deschis unor experienţe exotice popularizate.
Emoţiile distructive. Cum le putem depăşi? (tradusă recent şi în româneşte, la Editura Curtea Veche) adună laolaltă – într-o succesiune narativă cu incursiuni în biografiile şi parcursurile intelectuale ale mai multor oameni excepţionali – convorbirile despre emoţiile perturbatoare, ale lui Dalai Lama cu diferiţi psihologi, neurologi, specialişti de prim rang în teoriile educaţiei.
În adolescenţă visam cam aşa vacanţa ideală: să-mi iau rucsacul şi, cu un prieten, cel mult doi, să batem Europa, să ne oprim, dacă avem chef, în cîte-un tîrg, să rămînem acolo şi să muncim cîteva săptămîni ca să putem pleca din nou. Să fim liberi şi să ne mai întoarcem în cenuşia Românie a anilor ’80 doar dacă ne-am trezi dorindu-ne asta cu orice preţ.
În prea îndelungata mea şedere în Elveţia romandă, am lucrat, după ce am rămas fără bursă, doar în două locuri. La început puteam lucra numai în vacanţele universitare, însă mai tîrziu, cînd a devenit evident că permisul de muncă nu avea alt scop decît acela de supravieţuire pe perioada studiilor, am putut să lucrez oricînd, să-mi fac singură programul.
Dac-aş fi ajuns, pînă de curînd, în Cuba, aş fi regăsit, fără îndoială, măcar o parte din lumea lui Cabrera Infante. Pentru mine, Havana era aceea din Habana para un infante difunto, o geografie fantasmatică şi melancolică reconstituită de scriitorul meu cubanez preferat, în exilul său londonez.
Cînd era în clasa întîi sau a doua, fiică-mea a venit acasă cu prima carte cumpărată de ea însăşi. Era, din cîte-mi amintesc, povestea versificată a unui robot, pe care autorul însuşi o vindea din clasă-n clasă şi din şcoală în şcoală şi pe care fata mea îşi dăduse toţi banii de buzunar din săptămîna aia.
În toţi anii ăştia de cînd scriu despre cărţi, foarte rar mi s-a întîmplat să mi se ceară direct şi imperativ să scriu despre o anumită carte sau un anumit autor. Mi s-a sugerat, nu-i vorbă, adesea, am primit cărţi cu pagina de gardă scrisă mărunt, aproape indescifrabil, cu pixul, am primit telefoane melancolice şi e-mail-uri cvasierotice...
Nu ştiu cît de cunoscut e Jonas Gardell în România, cu biografia lui ciudată: actor de comedie, dar şi dramaturg, scenarist de film şi anarhist de ani ’80. Eu l-am descoperit întîmplător, printr-o prietenă cu instinct sigur la oameni şi la cărţi.
Între bibliotecile din România, cele ale Institutului Francez au avut dintotdeauna un farmec aparte. Nu le ştiu prea bine pe cele de la Cluj, Timişoara sau Iaşi, însă de cîte ori am căutat, în catalogul comun, o carte mai rară, am reuşit s-o găsesc în fondul uneia dintre ele.
Am încetat, acum cîţiva ani, să scriu cronică literară. Mi s-a părut însă fastidios şi oarecum redundant să anunţ acest lucru explicit. La urma urmelor, orice om care citeşte literatură şi, măcar din motive practice, vreo recenzie, ştie că cronica literară are reguli stricte şi ea nu trebuie confundată nici cu articolele de opinie, nici cu editorialele şi nici cu aceste „biograffiti“.
Jurnal pentru Stella al lui Jonathan Swift e o carte rară în multe sensuri. Scriere postumă, dedicată unei singure persoane, carte trecută prin multe transformări şi schimbări de titluri, document psihologic şi afectiv al unui enorm scriitor, dar şi document politic al unei epoci complicate, jurnalul e şi laboratorul secret pentru Călătoriile lui Gulliver.
L-am văzut acum cîţiva ani, la Sibiu, pe M. Ivănescu şi am stat cîteva ore de vorbă. Mă introdusese Matei Călinescu, urmînd să-mi dau seama singură dacă ar fi fost cazul să-l chinui pe poet cu un interviu pentru Dilemateca. N-a fost cazul – aşa cum fusesem avertizată, M. Ivănescu se stingea cu aceeaşi discreţie cu care trăise.
„Trebuie să te bizui doar pe percepţia directă a ordinii ultime“ – asta ar fi lema celei mai controversate dintre cărţile lui Aldous Huxley, Porţile percepţiei, apărută în 1954 şi tradusă acum şi în româneşte (de Mihai Moroiu) la Editura Polirom. Experienţele psihedelice ale scriitorului englez, pasiunea lui pentru „porţile în zid“, oricare ar fi ele, sînt binecunoscute.
Să recunoaştem, e un mare curaj să scrii o carte despre biografia unui scriitor fără biografie, fie ea şi o antibiografie. Să scrii – la urma urmelor – despre cei 10 ani activi din viaţa unui scritor cu o identitate multiplă (românească, evreiască, franţuzească) şi cu un gust mărturisit pentru pseudonime, aplecare căreia, totuşi, i-a ţinut piept cum a ştiut mai bine.
Dacă am fi oneşti şi mai ales dacă ne-am cunoaşte cu adevărat „interesul“, am recunoaşte deschis că ceea ce s-a întîmplat în ultimii cinci ani la ICR ne-a cam luat prin surprindere. Şi pe aceia dintre noi obişnuiţi cu „instituţiile“ româneşti, dar chiar şi pe cei care au avut vreme să cunoască mecanismul prin care grupările de interese se dizolvă la un moment dat necesarmente.
Am visat într-o noapte că navigam – într-o barcă improvizată – pe Amazon. Eram vreo cinci în ambarcaţiuna ciudată – cînd canoe, cînd un fel de iaht cu vele –, însă numai unul dintre noi, „căpitanul“, ştia ce face, doar el putea cîrmi barca, o putea ţine pe linia de plutire, avea abilităţi tehnice.
Probabil nu întîmplător am început să citesc Sefarad de Antonio Muñoz Molina cu gîndul la Alexandru Vona. Ştiam că acesta din urmă provine dintr-o veche familie de evrei marrani izgoniţi din Spania în 1492, ştiam că era înrudit pe linie maternă cu Elias Canetti şi că-şi luase numele de Vona la debutul cu Versuri în 1936.
S-a întîmplat să văd, în aceeaşi săptămînă, documentarul Ancăi Hirte, Păcătoasa Teodora, şi o dublă tundere în monahism la Mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti. Iar dacă filmul m-a impresionat pe alocuri, întîmplarea, unică în dramatismul ei nejucat, de la Stavropoleos m-a zguduit de-a dreptul.
La începuturile Dilematecii – luna asta s-au împlinit şase ani de la primul număr –, una dintre rubricile cu totul insolite în peisajul presei culturale de la noi a fost cea a profesorului Vasile Dem. Zamfirescu – „Scriitori pe divan“. I-am făcut propunerea acelei rubrici sub impresia puternică a unor texte interbelice de critică psihanalitică, dar şi după lectura unor volume ale sale.
Am fost convinsă, pînă nu demult, că într-un jurnal filmat toate păcatele jurnalului clasic sînt exacerbate. Aveam impresia, ajutată şi de filmele care pastişează jurnalul în priză directă, că nici cei mai interesanţi oameni din lume n-ar putea fi urmăriţi – ani, zile, în final ore întregi – într-un jurnal filmat care să intereseze cu adevărat.
Am întrebat-o pe fiică-mea, nu demult, de ce critica literară i se pare perfect neinteresantă. De ce, dacă o bună cronică îi limpezeşte cărţile citite, nu dă doi bani pe criticul care i-a prilejuit clarificarea? Pentru că, a rîs fiică-mea, comiţînd una dintre confuziile clasice şi profund nedrepte, limpezirea face cartea mai interesantă, nu critica.
Cine şi-ar fi putut imagina că, doar în Anglia, există peste o sută de mii de biografii şi monografii ale lui Iisus din Nazareth? Iisus a fost, fără îndoială, „cea mai importantă fiinţă... din istorie“, cum ne asigură, gîndindu-se în primul rînd la influenţa sa, Paul Johnson în Viaţa lui Iisus povestită de un credincios (trad. Humanitas, 2011).
Există oameni care nu citesc jurnale din principiu. Nu-i interesează. Argumentul umanist „întrucît mă priveşte“ îi lasă reci. Nu-i priveşte deloc, ba mai mult, îi plictiseşte, iar la limită îi enervează. La ce bun să plonjezi în intimitatea cuiva destul de nebun încît să-şi inventarieze mişcările zilnice?
Am participat luna trecută, la Leipzig, la un interesant seminar despre lectura de la vîrste foarte fragede, cititul (cu voce tare) prin intermediar şi beneficiile sale incredibile nu doar pentru dezvoltarea inteligenţei şi a cunoştinţelor practice, ci chiar pentru umanizarea fragedelor fiinţe deschise (încă) tuturor posibilităţilor.
N-aş şti să vă spun de ce am citit de Crăciun cartea lui Dan C. Mihăilescu despre călătoria la Muntele Athos şi scriu despre ea abia de Paşti. Din suceală, desigur, dar şi pentru că este una dintre acele cărţi care, în mod esenţial, nu au nevoie de exegeză, încadrări, „referinţe“, ci doar de cititori.
Mi-a plăcut mult ce zicea Radu Vancu anul trecut, într-un interviu din revista braşoveană Corpul T, despre „proba scriitorului“, despre felul în care, înainte de a te apuca de scris, ar trebui să te şi desensibilizezi, să poţi s-o încasezi lejer, să te doară ca în vis. Mi-a plăcut şi că n-a dat-o ca pe-o lemă, ci simplu, ca pe-o probă sportivă, de rezistenţă.
Sofi Oksanen este, să recunoaştem, o apariţie. Din 2008 încoace însă, după publicarea celui de-al treilea roman al său, Purificare, tînăra scriitoare finlandeză nu mai e doar o apariţie exotică, pe care unii o asemănau cu personajul lui Stieg Larsson, Lisbeth Salander.
Fără îndoială, popularitatea şi perenitatea Tîrgului de Carte de la Leipzig ţin şi de clara sa aplecare spre cititor, de „specializarea“ sa fără echivoc în literatură (mai ales ficţiune şi cărţi pentru copii), precum şi de o deschidere tradiţională, accentuată după 1989, spre literaturile din Est.
Îmi plac tîrgurile de carte. Începînd cu miraculoasele tîrguri nouăzeciste de la Teatrul Naţional din Bucureşti, la cele de la Geneva, Paris sau Madrid, o dată chiar la Istanbul – de cîte ori am ajuns într-un asemenea loc am trăit trepidaţia aceea inexplicabilă, fiindcă, în fond, e vorba mai mult de negoţ decît de carte, de edituri şi abia apoi de scriitori.
Trebuie să recunosc, îmi plac spitalele. Dintre toate oraşele în care am locuit sau prin care am trecut, le ţin minte cu adevărat doar pe cele cărora le-am vizitat şi spitalul. Orice spital – la limită, chiar şi un home medicalisé, o policlinică de cartier, urgenţele. Nu le caut şi nu intru din pură curiozitate.
L-am întrebat o dată pe Matei Călinescu dacă i-a citit pe noii romancieri americani, cei traduşi cam peste tot, primii care ne vin în minte cînd vorbim despre „noua literatură americană“, cum se zice, de parcă literatura ar fi ultimul gadget cu sistem de operare gingerbread. Matei Călinescu mi-a răspuns că nu i-a citit şi, în general, nu citeşte romane scrise în ultima vreme.
În prelegerile ţinute acum cîţiva ani la Harvard, adunate în volumul – recent tradus şi la noi – Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk e mai înţelegător decît ne-am putea imagina cu partea aceea nevăzută din geneza oricărui roman: legătura cu realitatea, cu faptele, cu experienţa de viaţă a autorului.
Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni – chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării realităţii simţurilor – ţine de contextul în care ele apar. Mai toate miracolele omologate cultural par să se fi produs cu necesitate într-un moment special al istoriei.
Acum cîţiva ani, am făcut, în scopuri academice, mai multe drumuri împreună cu Eugen Negrici la Craiova. Călătorii vag demenţiale, la primele ore ale dimineţii, în cîte un februarie tăios, în cîte un aprilie ploios, cu trenul sau cu maşina, în compartimente supraîncălzite sau în „săgeţi albastre“ ticsite de lume.
