Leipzigul citeşte, scrie şi dansează

- însemnări dintr-o călătorie literară -

Fără îndoială, popularitatea şi perenitatea Tîrgului de Carte de la Leipzig ţin şi de clara sa aplecare spre cititor, de „specializarea“ sa fără echivoc în literatură (mai ales ficţiune şi cărţi pentru copii), precum şi de o deschidere tradiţională, accentuată după 1989, spre literaturile din Est. Şi anul acesta, la mijlocul lunii martie, a avut loc la Leipzig unul dintre cele mai mari tîrguri din Europa şi al doilea (după cel de la Frankfurt) din Germania. Vedetele tîrgului au fost acum literaturile din Polonia, Ucraina şi Belarus. Sub titlul „Tranzyt“, scriitorul austriac Martin Pollak, curatorul acestui program şi laureatul de anul trecut al „Leipzig Book Award for European Understanding“ (anul acesta premiul a fost primit de istoricii Ian Kershaw şi Timothy Snyder), a reunit cărţile a peste 30 de autori (în 20 de evenimente dedicate lor) din Europa Centrală şi de Est. Tot în această perioadă, s-a desfăşurat, ca în fiecare an, cea de-a 21-a ediţie a Festivalului „Leipzig liest“ („Leipzig citeşte“) care a reunit peste 2800 de invitaţi (în peste 2600 de evenimente), scriitori, politicieni, actori care s-au întîlnit şi au citit din cărţile lor în librării, biserici celebre, muzee, cafenele şi baruri.

Întrebat despre competiţia cu Tîrgul Internaţional de Carte de la Frankfurt, tîrg profesional, dedicat mai ales editorilor, Oliver Zille, directorul Tîrgului de la Leipzig, a explicat, cu realism şi umor, cît de important e să-ţi păstrezi profilul de tîrg pentru cititori specializat în ficţiune şi calat aproape exclusiv pe profilul cititorului, cu dorinţele sale schimbătoare, dar imperative: „Tîrgul de carte de la Leipzig funcţionează, fără întrerupere – cu excepţia celui de-Al Doilea Război Mondial –, din secolul al XVII-lea. El a fost dedicat întotdeauna cititorului german, scriitorilor germani, iar partea internaţională este şi ea adaptată tot intereselor cititorilor de limbă germană. Leipzigul este însă, printr-o tradiţie reînnodată după căderea comunismului, deschis ţărilor din Est, iată de ce, printre cele 20.000 de titluri noi de la acest tîrg, multe vin şi din aceste ţări.“

„Mei Leipzsch lob’s“

Grupul din care am făcut parte – invitat de Oficiul Federal German pentru Străini şi Goethe Institut – a fost, se pare, un experiment dedicat tocmai întrebării pe care organizatorii Tîrgului de la Leipzig şi-au pus-o de mai multă vreme: ar trebui extinsă partea internaţională a evenimentului şi, dacă da, în ce direcţie? La relansarea sa, imediat după 1989, după căderea Zidului Berlinului, Tîrgul de la Leipzig a trebuit să facă faţă indiferenţei propriilor potenţiali vizitatori. Dacă pentru scriitorii din Est, Leipzig-ul a fost adesea poarta spre Occident, pentru adolescenţii germani în formare, veniţi din comunism cu o acută sensibilitate pentru lucruri impuse, o vizită cu şcoala la Leipziger Buchmesse (care atunci avea loc în centrul Leipzig-ului, la doi paşi de Catedrala Sfîntului Toma) putea fi o provocare. Iată de ce specializarea în carte pentru copii (lucru care înseamnă ce vor copiii, nu ce credem noi, adulţii, că ar trebui ei să vrea) a însemnat – pe lîngă alegerea atentă a unor cărţi pentru diferite vîrste din oferte anuale de mii de cărţi – şi organizarea anuală a unui festival al costumelor literare inimaginabil pentru cine nu-l vede cu ochii proprii. În zilele tîrgului, nu doar imensul spaţiu de la marginea oraşului, care adăposteşte standurile, librăriile, restaurantele, ci întreg Leipzigul e colorat de aceste costume coborîte din cărţi, dar mai ales din „nişa“ cea mai la modă printre adolescenţi: manga, benzile desenate japoneze, un adevărat fenomen şi în Germania, cu o cifră de afaceri pe măsură. Se pare că nu a fost însă de la început aşa, ne-a explicat Sebastian Oehler de la Editura Reprodukt (parte a portalului online de mare succes graphic-novel.info). S-a încercat mai întîi o aclimatizare a publicaţiilor manga, o germanizare a lor, care nu a prins deloc. Doar atunci cînd un editor vizionar din Hamburg a lansat în Germania acele manga citite, ca în japoneză, de la dreapta la stînga, cu ilustraţii originale şi, mai ales, atunci cînd o revistă manga a putut fi cumpărată cu 5 mărci, fenomenul a explodat şi apoi nu s-a mai oprit. Probabil nu întîmplător, primul loc unde am aterizat de cum am sosit în Leipzig a fost o petrecere de stand-up comedy la Moritzbastei, un centru cultural neconvenţional de lîngă universitate, deschis într-o veche fortăreaţă, unde avea loc, sub titlul saxon (din Faust, scena chefului din pivniţa lui Auerbach) „Mei Leipzsch lob’s“ („Leipzig, oraşul meu iubit“), o dispută încă deschisă, între romanul grafic şi benzile desenate.

Onoarea cititorului voluntar

Cărţile pentru copii şi adolescenţi au, la Leipzig, o importanţă strategică. N-a fost, de fapt, întîlnire – în săptămîna densă şi organizată „nemţeşte“ de Oficiul Federal pentru Străini şi coordonată cu graţie de Goethe Institut Berlin (prin angelii săi gardieni care ne-au însoţit în fiecare secundă: Maryam Mameghanian-Prenzlow, Boris Abel şi Jörg Silbermann, alături de coordonatorul programului, Kay Ziegenbalg) – în care să nu discutăm chestiunea literaturii pentru copii şi tineri. Seminarul cu Christine Kranz, coordonatoarea programului „Leipziger Lesekompass“, care a selectat pentru această ediţie a tîrgului 30 de cărţi pentru copii din cele 8000 participante, a făcut o adevărată pledoarie pentru lectura de la vîrste fragede, insistînd asupra legăturii între naraţiune şi dezvoltarea memoriei, şi punînd mai ales în relaţie capacitatea de a „segmenta trăitul“, de a înţelege secvenţele propriei vieţi, cu abilitatea de a citi şi a înţelege cărţile. „Lectura începe, de fapt – spunea Christine Kranz, într-o fermecătoare engleză asezonată cu franţuzisme –, de la cîteva luni de viaţă. Faptul că le povestim copiilor foarte mici, arătîndu-le cărţi ilustrate sonore sau cu diverse etaje grafice, le dezvoltă nu doar inteligenţa şi imaginaţia, ci şi bucuria de a trăi.“ Iar faptul că avea dreptate se vedea clar nu doar din prospectele pe care ni le pusese la dispoziţie, cu cărţi pentru copii din diferite grupe de vîrstă, ci, mai ales, din extazul cu care toţi cei din grupul nostru eteroclit – jurnalişti, organizatori de festivaluri literare, scriitori, critici literari – răsfoiau cele mai neobişnuite cărţi pe care le-am văzut vreodată. Cele două chestiuni esenţiale pentru Christine Kranz – serios manager, dar şi mamă a patru copii care citesc – erau felul în care sînt alese (din toate literaturile) cărţile adresate copiilor şi felul în care te poţi asigura că toţi copiii (nu doar cei 40% cărora părinţii le citesc din primii ani de viaţă) au acces la lectură. Tradiţia cititorilor profesionişti (voluntari care le citesc nu doar copiilor, ci şi bătrînilor din diverse instituţii sau celor care n-au avut, pînă la un moment dat, acces la cărţi) e o chestiune luată foarte în serios în Germania, o onoare şi o bucurie pentru cei mai mulţi. De asemenea, extrem de importantă este pregătirea continuă a profesorilor, educatorilor, învăţătorilor, nu doar prin cursuri, ci şi printr-o ofertă continuă de carte. Ca să ştii ce să le recomanzi elevilor, trebuie, cu siguranţă, să ştii ce apare, care sînt tendinţele, ce cărţi le plac copiilor. Căci, se pare, şi copiilor noştri le plac aceleaşi lucruri – Twilight, de pildă, toate repudiatele cărţi cu vampiri sau o tristă carte numită A Monster Calls, a lui Patrick Ness, pe care nici un adult n-ar recomanda-o, dar care, în Germania, a ajuns un best-seller. Copiilor le place steampunk-ul, genul acela de reimaginare a trecutului cu tehnologia prezentului, le place claritatea în obscuritate, le plac exotismele, însă pe solul ferm al limbii şi culturii lor. Cum se împacă toate acestea între ele şi cît de inteligent ar trebui să fie un editor de carte pentru copii din România, încît să uite de prejudecăţi şi de riscuri şi să înţeleagă din ce parte bate vîntul schimbării?

Fără liste şi sugestii:  traducerea literaturii

Foarte aplicată a fost, fără îndoială, discuţia – despre promovarea literaturii şi traducerea literaturii germane în alte limbi – cu Andreas Schmohl, coordonatorul Programelor de Traducere de la Goethe Institut. Este, fără îndoială, un program bine cunoscut editorilor din România; prin acesta, traducerea literaturii germane este sprijinită (cu fonduri între 50% şi 70% din costul total al cărţii) de aproape 40 de ani încoace. „Nu oferim şi nu cerem liste de cărţi, a spus Andreas Schmohl, ci sîntem deschişi oricăror propuneri din partea editorilor străini. Doar editorii îşi cunosc pieţele literare, sugestiile apăsate şi discriminatorii n-ar folosi la nimic.“ Cu această politică de noninterferenţă (însă de atenţie sporită în acele colţuri de lume unde ar putea sprijini deschiderea spre o altă cultură), prin programul de traducere de la Goethe Institut au fost publicate, de-a lungul timpului, în jur de 5000 de cărţi germane în 45 de limbi străine. Site-ul www.litrix.de, construit de Goethe Institut în cooperare cu Fundaţia Culturală Germană şi Tîrgul Internaţional de la Frankfurt, este un instrument esenţial de promovare a literaturii germane în lume, la fel cum www.new -books-in-german.com este un site (în engleză) esenţial pentru cunoaşterea noilor tendinţe literare germane.

Un loc destul de insolit trebuie să fie departamentul de creative writing de la Universitatea din Leipzig, condus de Claudius Niessen care ne-a vorbit, la o cină neprotocolară, despre cursurile şi mai ales examenele de acolo (www.deutsches-literaturinstitut.de). Pentru scriitorii români în formare ar fi, probabil, cel puţin un loc de învăţare subtilă a limbii germane.

Epilog  românesc

Standul României la Leipzig l-am văzut, totuşi, doar pentru că scriitorul şi traducătorul Georg Aescht mi-a explicat, cu mult umor, cît de logic e construită Halle 4 (cea internaţională) şi cît de uşor se poate ieşi direct în stradă. Aşa încît m-am oprit din goană (aveam o oră între două întîlniri) şi m-am uitat în jur. M-am întîlnit apoi cu Ana Maria Sandu (care fusese într-o interesantă masă rotundă despre „Corpul deficitar, bolnav, înscenat şi lumile corporale în literaturile din Estul Europei“, la care n-am apucat să ajung), cu Marin Mălaicu-Hondrari sau cu O. Nimigean (pe care i-am cunoscut atunci, la Leipzig), cu Filip Florian (pe care l-am ascultat într-o intervenţie despre „forţa romanelor istorice pentru prezent“) sau cu traducătorul Jan Cornelius. I-am auzind citind, tot pe fugă, pe Robert Şerban şi pe Daniel Vighi şi am cunoscut-o pe Alexandrina Panaite care mi-a promis, pentru Dilemateca, un articol despre Christa Wolf.

N-ai cum să nu te simţi bine la Leipzig în orice anotimp, dar mai ales după ce-ai plecat dintr-un Bucureşti hibernal şi ai dat de marea colorată de oameni cu braţele pline de cărţi şi de brînduşele care tocmai încolţiseră pe cîmpul din jurul tîrgului, înainte de a da firul ierbii. Eram pentru prima dată acolo, însă am avut senzaţia că mă aflu într-un Arad mai bibilit, uneori la Sibiu şi, în zilele bune, la Timişoara. Era, fără îndoială, aerul de Est care mai ieşea încă din zidurile reconstituite ca înainte de război, dar mai era şi o voinţă, aproape supraomenească, de a lăsa în urmă şi a asuma trecutul, cu toate utopiile şi vinovăţiile lui.