Teoria (lecturii) nu strică omenia

Am participat luna trecută, la Leipzig, la un interesant seminar despre lectura de la vîrste foarte fragede, cititul (cu voce tare) prin intermediar şi beneficiile sale incredibile nu doar pentru dezvoltarea inteligenţei şi a cunoştinţelor practice, ci chiar pentru umanizarea fragedelor fiinţe deschise (încă) tuturor posibilităţilor. Christine Kranz, coordonatoarea programului „Leipziger Lesekompass“, a făcut atunci o adevărată pledoarie pentru lectura de la vîrste mici, insistînd asupra legăturii între naraţiune şi dezvoltarea memoriei, şi punînd mai ales în relaţie capacitatea de a „segmenta trăitul“, de a înţelege secvenţele propriei vieţi, cu abilitatea de a citi şi a înţelege cărţile. Japonezii, se pare, recomandă anumite lecturi încă din viaţa intrauterină (un tip special de lectură, în care tonul, timbrul vocii şi starea celui care citeşte contează în egală măsură).

Ce se petrece însă în mintea noastră cînd citim o carte? – iată întrebarea pe care tot mai multă lume şi-o pune în ultima vreme, iar cei care pricep, fără îndoială, cel mai bine sînt cititorii de meserie: scriitorii. Orhan Pamuk, vă amintiţi, susţinea, în Romancierul naiv şi sentimental, că „A scrie un roman înseamnă a crea un centru care nu poate fi găsit în lumea înconjurătoare“, iar a-l citi... înseamnă a face acelaşi gest în sens invers. O partidă de şah aventuroasă şi impredictibilă.

Mexicanul Jorje Volpi, autorul cunoscutului roman În căutarea lui Klingsor, a scris recent un eseu intitulat Leer la mente (A citi mintea) în care îşi pune, într-un mod mult mai aplicat decît Orhan Pamuk, întrebarea cu pricina. Mai aplicat nu doar pentru că Volpi vrea să descopere ce se petrece în minţile cititorilor şi scriitorilor deopotrivă, ci şi pentru că eseistul mexican ne trece prin teorii neurofiziologice aparţinînd unor oameni de ştiinţă pasionaţi de mecanismele lecturii, precum Douglas Hofstadter, Daniel Dennett, Richard Dawkins, António Damásio. Aflăm, astfel, că avem, în propriile gene, o serie de misterioase meme care codifică simboluri general umane, că neuronii-oglindă (cei care le lipsesc, de pildă, autiştilor) ne ajută nu doar la învăţarea prin imitaţie (în primii ani de viaţă), dar şi la umanizarea noastră profundă, în special prin locuirea lumilor ficţionale din cărţi. La fel ca Charles Dantzig, Volpi crede, în acest excelent eseu (pe care n-ar strica să-l putem citi şi în româneşte), că: „Nu citim literatură pentru a ne distra, nici pentru a ne simţi... vrăjiţi. Literatura ne face să fim umani.“

Cînd se întreabă De ce să citeşti?, Charles Dantzig, autorul insolitului Dicţionar egoist al literaturii franceze, vorbeşte, de fapt, doar despre literatură, despre ficţiune, despre acea zonă imponderabilă care funcţionează şi acţionează asupra celorlalţi prin mecanisme ce nu pot fi măsurate cu instrumentele obişnuite: „Poţi citi memorii istorice, programe politice, tratate de astronomie, manuale de bridge, toate astea pentru a şti ceva. Dar ştiinţa nu înseamnă mare lucru. Toată lumea poate şti. Orice nătărău şi orice imbecil pot deborda de ştiinţă. Ceea ce contează este analogia. Sau, mai exact, o formă de cunoaştere prin intermediul analogiei. Sau, şi mai exact, o formă de înţelegere prin intermediul analogiei care acţionează asupra sentimentelor, dincolo de influenţa asupra inteligenţei. Analogie, sentiment, ceva diferit de acel mod de înţelegere care este filozofia şi care se bazează pe analiză şi pe intelect.“ Dantzig are de spus copiilor şi părinţilor lor cîteva lucruri trăite despre deşteparea plăcerii de a citi. Primul dintre ele e pentru copii: „Să citeşti e mult mai interesant decît să te joci!“ Al doilea, pentru părinţi: „Daţi-le copiilor cărţi care să nu fie pentru vîrsta lor. Copiii au un simţ moral extrem de dezvoltat, ştiu la perfecţiune să deosebească binele de rău, sînt imuni la perversitate pentru că sînt interesaţi doar de ce-i priveşte direct. În plus, cine ştie, cărţile «mari» le-ar putea deştepta subtilitatea estetică.“

Dacă ne gîndim bine, s-ar putea să descoperim că toate astea sînt lucruri pe care le ştiam dintotdeauna, de cînd ne-a fost pusă sub ochi prima carte ilustrată, de cînd am silabisit prima poveste, de cînd ascultam fascinaţi Cărţile cu Apolodor, de cînd încercam să prelungim la trezire visul tocmai întrerupt. Sînt lucruri trăite de toţi cei care au reuşit să treacă, în relaţia lor cu cartea, de la „plăcerea lecturii“, cu vinovăţia ei inerentă („mai lasă şi tu cartea!“ – „tot mai înveţi, maică?“ – „mai ieşi şi tu afară“), la vorba lui Flaubert: citiţi ca să trăiţi.