Scriitori pe divanul absent

La începuturile Dilematecii – luna asta s-au împlinit şase ani de la primul număr –, una dintre rubricile cu totul insolite în peisajul presei culturale de la noi a fost cea a profesorului Vasile Dem. Zamfirescu – „Scriitori pe divan“. I-am făcut propunerea acelei rubrici sub impresia puternică a unor texte interbelice de critică psihanalitică, dar şi după lectura unor volume ale sale, mai ales Între logica inimii şi logica minţii. Regret şi acum dispariţia ei la prima dintre restrîngerile Dilematecii. Se prea poate însă ca această dispariţie să fi fost semnul precoce al transformării presei culturale, în general, dintr-un spaţiu privilegiat al discuţiilor, dilemelor, controverselor, într-unul mai degrabă dedicat informaţiei şi actualităţii pregnante. Sau poate că renunţarea la rubrică a profesorului Zamfirescu ţine de acelaşi sindrom cultural care – ne povesteşte psihanalistul, într-un eseu – exclude clasicul divan din „setting-ul psihanalitic“ doar pentru a fi corect politic în lumea psihoterapiei contemporane. Cine ştie, poate că dacă Dilemateca ar fi putut găzdui nu doar „Scriitori pe divan“, ci şi „Scriitori în terapii scurte“ sau „Scriitori la psiholog“, rubricile, astfel diversificate, ar fi existat pînă azi.

Cert e că nici o altă rubrică dilematică nu a iscat, după ştiinţa mea, atît de multe ecouri contradictorii. Nu ştiu care au fost ecourile personale ale profesorului Zamfirescu; în ce mă priveşte, mi-am asumat o vreme rolul de paratrăsnet al diverselor reacţii. Am fost acuzată inclusiv de opacitate, cînd, într-o ocazie, subiectul rubricii a fost un text semnat de mine în volumul Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Mi s-a spus, atunci, că aş fi masochistă, deşi diagnosticul profesorului Zamfirescu fusese unul de... sadism. N-am cedat, fiindcă jurnalistul (ca şi psihanalistul, nu-i aşa?) trebuie să păstreze mereu o „neutralitate superioară“... Cum stă treaba cînd lucrurile se amestecă nepermis vedem în fiecare zi, cam în toată presa care n-a trecut încă în virtual şi în propria-i posteritate.

Din excelenta şi palpitanta colaborare cu profesorul Vasile Dem. Zamfirescu, dar şi din cîteva dosare dedicate psihanalizei (însoţite şi ele de diagnostice necerute şi ameninţări cu scrisori deschise de zeci de pagini), a rezultat volumul de eseuri lansat zilele trecute la Cărtureşti. Nevroză balcanică – o schiţă de etno-psihanaliză românească şi balcanică ce cartografiază nu doar „ura de sine“ la români (trimiţînd la sintagma lui Theodor Lessing, „ura de sine evreiască“, însă neţinînd cont şi de tipologia acestuia: „cenzorul universului“, „victima cooperantă“, „campionul mimetismului“), dar şi resentimentele ei inconştiente, prelucrările nevrotice sau traumatismele (istorice) ale naşterii noastre accidentate, căutarea unei identităţi dificile şi accidentul comunismului.

În încercarea de diagnosticare a acestei nevroze etnice, profesorul Zamfirescu transferă concepte acceptate din psihologia abisală în aceea a popoarelor, fără a încerca însă să dea un răspuns definitiv întrebării despre existenţa, unor diferenţieri ale inconştientului în funcţie de cultură. Lăsînd chestiunea în seama unor psihanalişti-antropologi (Geza Róheim sau Georges Devereux), psihanalistul român se mulţumeşte cu constatarea de bun-simţ a neîncrederii în sine la români, a agresivităţii sau incapacităţii lor de solidarizare sau a prevalenţei isteriei, la noi, faţă de nevrozele obsesionale, la popoarele nordice. Cu alte cuvinte, noi, românii, ţipăm mult, dar ajungem rar la crime în serie... Oricum ar fi, psihanalistul ne vede suferind de aceeaşi „nevroză balcanică“ rezultată dintr-o reprimare demiseculară care a dus la un complex de „deficit narcisic“ tradus prin „depresie, lipsa bucuriei de a trăi, hipersensibilitate faţă de lezările narcisice, ipohondrie, ruşine“. Să recunoaştem, la o rapidă privire (poate prin ochii generaţiilor mai noi, născute după 1989, aşadar ieşite pe jumătate din sistem), lucrurile acestea, uneori dominate prin voinţă şi transformate în opusul lor, se văd prea bine. La fel ca acea „neisprăvire“ cu care D. Drăghicescu numea infantilismul, miticismul, „încremenirea în proiect“ a românilor.

Desigur, partea cea mai interesantă pentru literat este cea a „scriitorilor pe divan“, şi aceştia cu complexele, resentimentele şi cruzimile lor inconştiente şi surprinzătoare, cu opţiuni nu o dată incredibile pentru încrederea oarbă (altă marcă a infantilismului) investită în ei. Diagnosticele profesorului Zamfirescu pot fi discutate, pot fi refuzate, cert e însă că ele luminează întotdeauna, dacă nu un simptom refulat, măcar o formă de scriere a lui. În ce mă priveşte, nu cred că autocunoaşterea prin literatură este o cale nesigură (în timp ce psihoterapia ar fi sigură), dimpotrivă; nu cred că disidenţa este o chestiune individuală şi psihologică, ci mai degrabă una culturală şi de educaţie etică; nu cred că alegerea profesiunii (de critic, de pildă) e o formă de denunţare a absenţei părinţilor în copilărie şi de înlocuire a lor cu (prea multe) cărţi, sau o componentă (de compensare) a sadismului. Dar toate aceste lucruri – interesante în determinismul lor limpede, aşa cum viaţa nu e niciodată – merită discutate. Cu rezerva, desigur, ca dincolo de psihologic, în zona „chestiunilor ultime“, să ne mărturisim – aşa cum profesorul Zamfirescu o face, cu umor, nu o dată – candorile.