Nouă momente din vacanţa ideală

În adolescenţă visam cam aşa vacanţa ideală: să-mi iau rucsacul în spate şi, cu un prieten, cel mult doi, să batem Europa la pas, uneori cu maşina, să ne oprim, dacă avem chef, în cîte-un tîrg, să rămînem acolo şi să muncim cîteva săptămîni ca să putem pleca din nou. Să fim liberi de angajamente şi termene, să trăim clipa şi să ne mai întoarcem în cenuşia Românie a anilor ’80 doar dacă ne-am trezi dorindu-ne asta cu orice preţ. Am şi plecat apoi cu acest gînd, de cîteva ori, dar m-am trezit nu doar responsabilă, ci şi dorindu-mi întoarcerea. M-am mulţumit apoi cu scurte vacanţe, iar între ele, cea din acest an – poate pentru că 2012 e un an de „nefăcute“ pentru multă lume, nu trebuie să fii astrolog ca să pricepi asta – s-a apropiat cel mai mult de vacanţa aia ideală din adolescenţă. Nici nu ştiu cum m-am trezit – cu unul, cel mult doi prieteni – bătînd lumea cu piciorul (şi roata maşinii), oprindu-ne doar în oraşele care ne plăceau, ne spuneau ceva sau, mă rog, unde comoditatea ne îndemnase să ne rezervăm camere la hotel. În definitiv, nu trebuie să încerci toate speluncile ca să-ţi rezolvi aspiraţiile adolescentine şi nici să-ţi mai cari rucsacul în spinare după ce s-a inventat trolerul care merge singur. Iată primele secvenţe care-mi vin în minte, din această vacanţă mult imaginată, într-o deplină asociere liberă:

● Vaga demenţă retro-futuristă de la Ars Electronica din Linz: un muzeu al artelor electronice care, probabil, era futurist atunci cînd s-a construit, dar care a ajuns în cîţiva ani depăşit chiar şi în zona de robotică. M-am prăpădit de rîs cînd o simpatică operatoare specializată în partea oftalmologică a noilor descoperiri a ţinut morţiş să-mi fotografieze globii oculari; nu i-am stricat demonstraţia spunîndu-i că am trecut prin experienţa asta acum cîţiva ani, la MedLife, în Bucureşti;

● Uluitoarea bibliotecă umanistă din Sélestat, una dintre cele mai vechi şi mai bine păstrate din Franţa, cuprinzînd nu doar vechiul fond al Şcolii latine alsaciene, ci şi biblioteca lui Beatus Rhenanus, prietenul lui Erasmus din Rotterdam: peste 500 de incunabule şi nenumărate manuscrise. Am văzut acolo, dînd uşor la o parte draperiile de catifea roşie cu care erau acoperite vitrinele, Lecţionarul merovingian, datînd din secolul VII, şi faimoasa Cosmographiae Introductio, imprimată la 1507 la St-Dié, conţinînd actul de botez al Americii. Ce m-a distrat însă cel mai tare a fost faptul că am nimerit acolo exact de ziua lui Beatus Rhenanus – pe 22 august –, cînd evocarea bietului om (mort prea devreme din pricina unei sănătăţi şubrede care l-a făcut şi să trăiască singur) urma să ţină biblioteca deschisă toată noaptea. N-am nici o îndoială că noaptea cu pricina ar fi fost cel mai bun moment să vedem Sélestat-ul, deşi unii cred că numai de Crăciun se întîmplă totul în acest oraş în care s-a inventat împodobirea bradului, sau poate de 1 martie, cînd se termină Carnavalul Nebunilor;

● O oprire specială a fost la Gorze, în Lorena, unde se află parohia ortodoxă Béthanie, condusă de părintele Alphonse Goettmann, unul dintre discipolii cei mai constructivi ai „înţeleptului din Pădurea Neagră“, Karlfried Dürckheim. Béthanie e un loc extraordinar care merită văzut şi de către cei care-i ştiu pe Dürckheim şi pe Goettmann (din cărţile lor, traduse şi în româneşte, la Editura Herald), însă şi de cei care vor pur şi simplu linişte. În parcul de lîngă pădure, sub copacii dispuşi circular, era linişte şi pace, deşi, în zilele în care-am ajuns noi acolo, Alphonse Goettmann şi soţia sa, Rachel, tocmai îşi deschiseră casa pentru un seminar dedicat operei lui Dürckheim;

● „Mica Franţă“ de pe canalul navigabil din Strasbourg, cu podurile sale acoperite şi cu vechile case medievale, azi nelocuite, părea mai degrabă o „mică Veneţie“ germanizată şi reconstituită pe gustul cohortelor de turişti ce tocmai se extaziaseră la vederea orologiului astronomic de la Notre Dame şi aplaudaseră copilăreşte bătaia Morţii la fiecare sfert de oră. Era fatal, vorba lui Almodóvar, să vezi un grup de japonezi de toate vîrstele bătînd din palme copilăreşte cînd figurina sinistră se dădea, la propriu, de ceasul morţii...

● La Nancy am avut o surpriză gastronomică: sătulă de cărnăretul alsacian, am cerut o „salată vosgiană“. Agilul Gilles, patronul bistroului – care ne-a scris şi o dedicaţie pe nota de plată –, mi-a adus un platou de şuncă prăjită pe o felie subţire de salată. N-a fost rea, dar n-am mai putut mînca altceva pînă la Bordeaux;

● În austerul Metz, într-o duminică, spre seară, am văzut printre blocuri (căci există blocuri şi blocuri, aşa cum există case şi case) o piscină la firul ierbii, care se confunda cu gazonul şi în care locatarii se fereau de caniculă;

● Via Pirenaica, un drum alpin pe care pelerinii spre Santiago de Compostela îl făceau pe jos şi care, din maşină, e fabulos şi, fără îndoială, mult mai interesant decît acela clasic, prin La Jonquera, acum jalonat de păduri carbonizate, un peisaj postapocaliptic pentru uzul doritorilor de senzaţii tari;

● Noaptea tîrziu, la Verona, ascultînd o arie din Carmen, pe o bancă din Piazza Brà, dincoace de Arena care se închisese cu mult timp înainte de a ajunge noi; 

● La intrarea în Moulins (un orăşel pe care a rămas să-l vedem în altă viaţă), la un semafor, un brutar între două vîrste, cu o chelie ce strălucea printre baghete, îşi pusese în faţa magazinului un anunţ-giruetă care atrăgea atenţia: „Brutarul e un tip formidabil. Intraţi să vedeţi de ce!“.