Ar fi trebuit să fiţi de faţă, exact acum opt ani, la Lăptăria lui Enache ca să auziţi cum sunau, în lumea reală, două întîmplări povestite de Lyggia Naum cu ocazia lansării celei de-a doua ediţii a romanului lui Gellu Naum, Zenobia.
Între jurnalele de pînă acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Puţin decalat faţă de actualitate – cuprinzînd notaţii dintre anii 2003 şi 2008 – acest volet diaristic apărut în 2010 este, fără îndoială, cel mai sceptic dintre toate şi cel mai edificat în legătură cu „natura umană“.
Serialul HBO În derivă, tocmai încheiat, pleacă – în aclimatizarea sa românească – de la ipoteza reconstituirii depline a sistemului psihoterapeutic românesc. Altfel zis, pentru a fi inteligibil marelui public, subiectul abordat ar fi trebuit să facă parte deja din viaţa acestuia.
Acum cîţiva ani, am coordonat un dosar dilematic despre lectură în comunism. Subiectul a sunat rebarbativ pentru multe urechi, deşi nu făcusem altceva decît să duc mai departe ideea – evidentă, ziceam eu – unei schimbări radicale după 1989 a raportării la lectură, la cărţile care trebuie citite, la legătura directă între scris şi citit.
Am senzaţia că Lucian Raicu, în cumplita şi nevindecabila depresie omenească în care-l aruncaseră ultimii ani trăiţi în România comunistă şi apoi Parisul complet străin, este însoţitorul de elecţie al contradictoriilor, demenţialelor, catastroficelor personaje ionesciene.
Am crezut, de cînd mă ştiu, că scrisul pe copertă e treaba editorului. Scrisul pe copertă în sensul cel mai propriu, adică textele tipărite pe coperta I şi pe coperta IV, pe clapete, faţa şi versoul cărţii tocmai aruncate în lume, (supra)faţa pe care o învîrtim pe toate părţile, în librărie, înainte de a scoate banii din buzunar.
În cea de-a doua zi a anului care tocmai a început, El País-ul hebdomadar le-a pus mai multor scriitori o veche şi perfidă întrebare la care nimeni nu mai răspunde pe bune: „De ce scrieţi?“. Ca şi cum scrisul ar fi cea mai naturală şi mai firească îndeletnicire, mulţi dintre cei întrebaţi se simt obligaţi să strîmbe din nas şi să denunţe inepţia întrebării.
Oare cît de mult contează povestea într-o psihoterapie? Cît de importantă este povestea de viaţă pe care cineva (ajuns, eventual, la un capăt de drum) se hotărăşte s-o împărtăşească, s-o desfăşoare, s-o expună în cele mai mici detalii intime, unui străin?
Trebuie să ai nervi tari ca să te-apuci să scrii o biografie a lui Caravaggio – nebunul nebunilor, cum îl numeau confraţii, scandalagiul cîtorva oraşe italieneşti care numai de scandalagii n-au dus lipsă, „Anticristul picturii“, cum i s-a zis şi pe vremea lui, dar mai ales mai tîrziu, cînd a fost recuperat.
Pentru un scriitor care îşi (tran)scrie biografia spirituală, poezia e una dintre puţinele opţiuni posibile. Pentru poeta Magda Cârneci, biografia spirituală intitulată FEM – intens-personală şi generos-generică, scrisă în peste zece ani, cu nenumărate variante şi presărată, în diverse forme, în toată opera sa de pînă acum şi care va apărea curînd la Editura Cartea Românească – a luat forma prozei.
În august 2009, scriitoarea franceză de origine senegaleză Marie Ndiaye spunea, într-un interviu din Inrockuptibles, despre Franţa lui Nicolas Sarkozy: „Cred că această Franţă este monstruoasă. Faptul că noi am ales să locuim la Berlin (scriitoarea, soţul ei, scriitorul Jean-Yves Cendrey, şi cei trei copii ai lor – n.m.) nu este străin de acest sentiment."
Cînd am început să scriu în diferite reviste culturale, cu puţin după 1989, „a scrie bine“ era deopotrivă condiţia minimală a publicării şi un cec în alb. Faptul că cineva „scria bine“ însemna (şi mai înseamnă şi azi, dar pentru din ce în ce mai puţini) simultan trei lucruri.
Am dat recent peste un dialog spectaculos despre acea zonă pe cît de obscură şi de variată, pe atît de des invocată de diverşi „căutători“ în alte dimensiuni: Cabala. Lunga convorbire din care a ieşit volumul Les chemins de la Kabbale este o provocare adresată de profesorul francez Victor Malka celui mai important savant contemporan în domeniul Cabalei, Moshe Idel.
Nu m-am prea omorît niciodată după proiectele Sophiei Calle. Nici după Suite Venitienne, în care tînăra (pe atunci) Sophie Calle urmărea un tip necunoscut prin Paris şi Veneţia, fotografiindu-l în diverse ipostaze, nici după Address Book, cînd şi-a înregistrat convorbirile telefonice cu diferiţi necunoscuţi dintr-o agendă găsită întîmplător şi apoi le-a publicat în Libération; nu mi-a plăcut nici The Sleepers, cînd Calle surprindea, în propriul pat, instantanee cu străini invitaţi în „proiect“.
Era o poveste de secol trecut, de pe vremea cînd se mai fuma chiar şi la Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară (CERN) de la Geneva. O poveste de amor, dar şi de plictiseală, obstinaţie, mîndrie rănită şi fugă, în care se întîlnesc, cam forţat, un cercetător hispanic pe nume Javier, detaşat temporar de la Londra, şi o helveto-franţuzoaică destul de bizară, Mireille, locuind într-o cabană izolată din împrejurimile Genevei.
Relaţia dintre un scriitor şi editorul său este în continuare – în ciuda atîtor memorii, scrisori sau drame repovestite – o nebuloasă vie, mereu în mişcare, evoluînd după legi psihologice obscure, blocîndu-se imperceptibil într-o privire sau un gest, continuînd tumultuos, ca o poveste de amor, pînă la (un) capăt.
Am citit săptămîna trecută o radicală „scrisoare către prieteni“ a lui Vasile Ernu intitulată „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical“, un text radical mai ales în concluzii şi (lipsa de) alternativă, însă interesant prin tonul drastic şi prin perspectiva asupra unei (nu ştiu cît de reale) disoluţii a politicului la noi, în acest moment. M-a interesat această scrisoare apocaliptică din două motive: în primul rînd, datorită tonului direct şi implicat; în al doilea, datorită trimiter
Multă lume s-a întrebat în ultimii 20 de ani – public sau în cea mai strictă intimitate – cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi protestat deschis în vremea comunismului. Cu acele excepţii, din ce în ce mai relativizate şi mai explicate conjunctural, ale adevăraţilor rezistenţi, mulţi români „de bine“ şi-au pus întrebarea asta care nu e în primul rînd morală, ci omenească, pentru că limpezirea ei ţine de resortul complicat şi obscur al fricii.
Între cărţile Ilenei Mălăncioiu, Sora mea de dincolo are un loc liminal. Provocat de o tragedie biografică – moartea surorii mai mici, la doar 33 de ani –, volumul apărut în 1980 şi reeditat recent a părut multora o formă (atipică pentru poetă) de recurs la real şi biografic. Chiar Ileana Mălăncioiu spunea, în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache din Recursul la memorie, că este un volum „scris simplu şi direct, făcînd abstracţie de tot ce ştiam despre poezie“.
Am locuit cîţiva ani într-un orăşel elveţian faţă de care am căpătat un sentiment neclar abia la întoarcerea în România: de cîte ori mă simt prinsă în capcana „patriei“, apelez la cîteva flashuri elveţiene ca la nişte amintiri dintr-o copilărie ideală. Tot ce nu văzusem bine atunci, în tipicul tîrguşor helvet dintr-un canton catolic, am început să-mi amintesc nostalgic de cum am dat de amestecul hiperrealist al Bucureştilor.
Întrebat, într-un interviu de la sfîrşitul lui august, dacă se gîndeşte vreodată la Premiul Nobel pentru literatură, Llosa a răspuns ironic: „Mulţi scriitori îşi pierd, cu vremea, luciditatea şi spiritul critic, transformîndu-se încă din viaţă în statui. A te gîndi la Premiul Nobel dăunează grav stilului“. După ce a luat, totuşi, marele premiu, de atîta vreme aşteptat de toată lumea, Llosa l-a atribuit mai degrabă recunoaşterii importanţei limbii spaniole decît „cartografierii structurilor puter
La un an de la primirea Premiului Nobel pentru literatură – un lung an de expunere personală, de interviuri, conferinţe de presă, solicitări din toate părţile – Herta Müller a venit la Bucureşti pentru a încheia perioada alienantă de după orice (mare) succes. A venit, presupun, în primul rînd pentru a-şi lansa cele trei volume recent traduse în România, poate pentru a fi alături de Ernest Wichner la lansarea superbei antologii bilingve din opera poetică a lui Oskar Pastior.
Nu mă prea duc la lansări de carte decît dacă n-am încotro, adică dacă sînt într-un mod direct legată de carte, dacă mi-a plăcut atît de mult încît simt nevoia nu doar să scriu, dar chiar să spun ceva public despre ea, dacă i-am făcut (prin urmare) prefaţa sau postfaţa, eventual dacă am scris-o chiar eu, parţial sau în întregime. Atunci musai mă duc, nu se face să nu fii de acord (nici măcar) cu propriile opţiuni pînă la capăt.
Am ajuns, la sfîrşitul verii, pentru prima dată, la Sighet. După o scurtă escală la Baia Mare, urma să ieşim din ţară pe la vama Petea, aşa încît am amînat cu o zi plecarea ca să ajungem la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, despre care citisem, auzisem, văzusem (pe ecrane) atîtea.
Am văzut Escorialul la începutul anilor ’90, într-o ceţoasă dimineaţă de octombrie. Mă lăsasem condusă de un recent prieten egiptean care făcea o teză la Madrid despre haremurile orientale. Văzuserăm împreună Segovia, Toledo şi Salamanca. Trebuia bifat şi Escorialul, pe care amicul meu îl văzuse deja de multe ori – îi cunoştea cotloanele, intrările secrete în necropolă, pinacoteca celebră.
Singurul roman al lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, primit la apariţia sa (în 1996) cu un consens critic unic în epocă şi de curînd reeditat de Editura Polirom, este un roman de tranziţie. El ţine de acel „moment ’89“ pe care am încercat să-l definesc altă dată prin preeminenţa şi disoluţia eului, prin regăsirea intimităţii scriitorului cu cititorul, dar şi prin mişcarea opusă, „extimitatea“ radicală.
Am trăit săptămînile trecute o experienţă-limită, despre care scriu, printre aceste biografeme livreşti, mai ales pentru că, în ultimii ani, foarte mulţi români au trecut prin ea: reabilitarea termică a vechilor blocuri comuniste. Cum blocul în care locuiesc – aparţinînd pe vremuri Ministerului de Interne – nu era deloc delabrat, dar adăpostea uneori, iarna, în anumite camere, temperaturi şi şuierături de-a dreptul siberiene, m-am bucurat.
Pe la jumătatea lui august, apariţia lui Jonathan Franzen pe coperta revistei Time a stîrnit o serie de vociferări intra- şi extraliterare care, fără îndoială, îi vor face scriitorului american la fel de mult bine ca microscandalul de acum cîţiva ani cu Oprah Winfrey.
Există în Seymour: o prezentare al lui Salinger o secvenţă voit obscură, pe care trebuie s-o citeşti încet, cu maximă atenţie dacă vrei s-o guşti: povestea, scrisă după 20 de ani, a unui final de „joc cu bile pe trotuar“.
Cine a frecventat în ultimii ani spitalele româneşti a aflat, pe propria piele, ce a ajuns, azi, în România, vocaţia de medic. Lucrurile devin şi mai clare dacă, fatalmente, ai o experienţă de insider în această zonă, o zonă suficient de închisă în ea însăşi încît să nu-i poţi dovedi cinismul, indiferenţa, pierderea acelui amănunt care făcea diferenţa faţă de orice altă meserie – „vocaţia îngrijirii“, cum o numeşte Ion Vianu în ultima sa carte. Cine poate şti cînd s-a petrecut această pierdere?
Cu Amor intellectualis, ultima carte a lui Ion Vianu, se închide o epocă a memorialisticii româneşti. Nu ştiu dacă se şi deschide – în egală măsură – o epocă a romanului memorialistic de o factură cu totul specială, situat la graniţa dintre rememorare şi ficţiune, dintre reconstituire şi închipuire.
Acum cîţiva ani, destul de mulţi, am ţinut o rubrică în Suplimentul de cultură de la Iaşi, intitulată autist „Portrete tombale“. Am un apetit (mai degrabă ardelenesc) pentru lucrurile grave, aşa încît titlul mortifer combinat (îmi ziceam eu) cu demenţa veselă şi plină de viaţă a personajelor din respectivele portrete ar fi trebuit să dea un efect... comic. N-a dat, deşi pe mine mă bufnea adesea rîsul scriind respectivele portrete. Unde, cum şi de ce începusem „tombalizarea“?
L-am văzut nu demult pe Matthieu Ricard într-un excelent documentar – La şcoala fericirii de Irina Szász – difuzat pe TVR Cultural. Citisem în urmă cu cîţiva ani cartea de convorbiri dintre Matthieu Ricard şi tatăl său, filozoful Jean-François Revel (tradusă la Editura Irecson), aveam habar cine e personajul acesta straniu, ştiam că stă de mai bine de 35 de ani într-o mănăstire budistă din Nepal, unde a ajuns după ce şi-a încheiat doctoratul în biologie moleculară şi înainte de a începe o
Închipuiţi-vă că ar fi posibil să aveţi întreaga bibliotecă ideală (cu toate cărţile pe care le-aţi citit, le-aţi fi citit, le veţi citi, dacă aveţi noroc) pe memory stick sau pe e-book. Că aţi putea găsi orice carte din această bibliotecă în 30 de secunde – hai, un minut, dacă nu vă amintiţi titlul exact.
Habar n-am dacă Roland Barthes ar fi fost revoltat de publicarea Jurnalului de doliu – aşa cum ne asigura François Wahl (prietenul şi editorul său de la Seuil) anul trecut, la publicarea celor 330 de fişe postume, traduse acum şi în româneşte la Editura Cartier.
Vă amintiţi, desigur, lunga digresiune despre rîs din Adolescentul lui Dostoievski, încheiată simplu şi îngrijorător: „rîsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc“. Am avut o lungă perioadă – pe cînd n-aveam nevoie de memoria de hîrtie pe care un scriitor latino-american le-o recomandă uitucilor – în care puteam recita cele două pagini dostoievskiene despre rîs.
Pot să înţeleg foarte bine de ce adevăraţii nabokovieni au protestat energic – ca, pe vremuri, „marele V.“ prin reviste – la publicarea romanului neterminat Originalul Laurei. Viitoarea carte – mai degrabă o schiţă alcătuită din 138 de fişe, traduse acum şi în româneşte – ar fi trebuit să fie o poveste de moarte (Dying is fun sună subtitlul) şi amor, în care Laura (Flora, FLaura), o Lolită supravieţuitoare, se mărită cu un psiholog (experimentalist, nu psihanalist!) obez ce se efasează sub ochii
Mai întîi, a trebuit să-i explic fiică-mii (în vizită la Bookfest doar pentru că avea de cumpărat o lungă listă de cărţi nerecomandabile la vîrsta ei) ce-ar trebui să însemne o „masă rotundă“. Adolescenţilor precoce trebuie să le explici scurt, rapid, interesant, pînă să apuce să zică boring.
În martie s-a încheiat „sezonul“ Turciei în Franţa, început anul trecut în iulie. Turcia ar fi trebuit să fie ţara invitată la Salon du livre, dar lucrurile s-au complicat spre final: rivalităţile şi temerile s-au combinat în aşa fel încît, la cea de-a treizecea ediţie a tîrgului, n-a mai existat, tout court, ţară invitată.
Alberto Manguel, unul dintre marii cititori ai vremurilor noastre, autorul unei minunate istorii (personale) a lecturii (care aşteaptă de ani buni să fie tradusă şi în româneşte), povesteşte în Biblioteca, noaptea o întîmplare curat nabokoviană.
Aproape nu-ţi vine să crezi că există o înregistrare publică, oficială, cu Bacovia recitînd din propriile poeme. Te aştepţi să-i auzi interpretîndu-se pe histrionicii Arghezi şi Barbu sau, dimpotrivă, pe atîţia alţi poeţi solemni, pătrunşi de propria şi nemuritoarea operă, dar nu pe autistul, retrasul Bacovia, cu doar trei ani înainte de a muri.
Povestea e veche: o tînără femeie se mărită cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar după moartea lui (cînd moare ea, se strică tiparul) e vînată de familia „neglijată“, de fostele neveste şi iubite intermediare, sau de admiratori, dacă e vorba de vreun personaj faimos.
Poate n-ar strica, pentru aceste zone pline de derapaje, să scrie cineva cu un umor fatal, măcar ca al lui Almodóvar, un cod minimal al bunelor maniere pentru scriitori, critici şi editori aflaţi în căutarea, găsirea şi păstrarea gloriolei.
L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80.
Dacă vom dori să aflăm, peste 100 de ani, cum se năştea în România sfîrşitului de secol XX şi începutului de secol XXI, Naşterea. Istorii trăite va fi o sursă inestimabilă. Vom putea rememora, cu uşurare, păcălelile „ceasului biologic“, evoluţia scorurilor (primite de mamă şi copil) la naştere, spitalele insalubre, doctorii impostori şi şperţari.
Dau tot mai des, în ultima vreme, de cuvîntul mobbing – în articole de ziar, în volume recent achiziţionate de biblioteca Institutului Francez din Bucureşti, sau pe Internet, unde, zilele trecute, mobbing-ul se afla printre „chestiunile zilei“ pe yahoo.es.
Am răsfoit săptămînile trecute – străbătînd Israelul de la un cap la celălalt, cu semnificative incursiuni în teritoriile palestiniene – o carte rară, recomandată de Părintele Iustin Marchiş de la Mănăstirea Stavropoleos: Jurnalul de călătorie în Egipt şi Palestina al unei nobile şi pioase doamne pe nume Etheria (sau Egeria).
Una dintre cele mai incitante convorbiri de la ultimul Salon du livre parizian – ediţie aniversară care numai de celebrităţi scriitoriceşti nu a dus lipsă – a fost, fără îndoială, dialogul din prima seară între Marie Darrieussecq şi Régis Jauffret. Aflaţi, fiecare, în mijlocul cîte unui scandal mediatico-literar legat de ultima carte publicată, cei doi au discutat, mai bine de o oră, despre graniţele dintre ficţiune şi realitate, dar mai ales despre limitarea libertăţii scriitorului prin
Pe 7 mai se împlineşte un an de la publicarea, în Marea Britanie, a romanului de debut al suedezului Fredrik Colting, 60 Years Later: Coming Through the Rye
