Portretul (tombal) al decreţelului

Am văzut Escorialul la începutul anilor ’90, într-o ceţoasă dimineaţă de octombrie. Mă lăsasem condusă de un recent prieten egiptean care făcea o teză la Madrid despre haremurile orientale. Văzuserăm împreună Segovia, Toledo şi Salamanca. Trebuia bifat şi Escorialul, pe care amicul meu îl văzuse deja de multe ori – îi cunoştea cotloanele, intrările secrete în necropolă, pinacoteca celebră. Cînd am ajuns, castelul era îngropat într-o ceaţă lichidă, verzuie. Nu-mi amintesc din dimineaţa aceea de octombrie decît crenelurile gălbui, ordonate pe un nor lăptos-vegetal şi Panteonul Infanţilor din cea de-a şasea cameră a Mănăstirii San Lorenzo. Trecuseră cîteva ore de cînd rătăceam prin Escorial, mi-era foame, aş fi fumat, mă cam plictisisem de explicaţiile subversive ale egipteanului, cînd am intrat în „sexta cámara“. În mijlocul sălii pavate cu marmură gri se afla un fel de stup din plăci albe, dispuse în trepte care urcau pînă spre tavanul ogival ce aproape-i atingea cupa din vîrf. De jur-împrejurul micilor sertare ale stupului, pe care erau gravate numele infanţilor defuncţi, stăteau, în picioare, susţinînd blazoane miniaturale, nişte îngeri feminizaţi, cu părul fluturînd înspre aripile aurii. Pe postamentul fiecărui înger era cîte o literă, iar sertarele mortuare erau împodobite cu coroane împletite din flori de piatră. Am silabisit, fără noimă, numele tombale, încercînd să ascund slăbiciunea extremă, care mă picnise, şi interesul, foarte puţin estetic, pe care mi-l trezea stupul mortuar. 

Am încercat aceeaşi senzaţie cînd am citit Politica duplicităţii de Gail Kligman. Imaginea spontană pe care am avut-o în faţa ochilor, încercînd să scriu despre această carte, a fost cea a camerei a şasea de la Escorial. Politica duplicităţii, cu limbajul ei sec şi halucinantele-i concluzii statistic-demografice, conţine o cazuistică de crime private, declanşate în noiembrie ’66 de faimosul Decret 770 împotriva avortului, ce concurează, în multe feluri, „fenomenul Piteşti“. Dedicată „femeilor care au murit datorită politicii demografice a regimului Ceauşescu“, dar într-un fel implicit, şi copiilor care n-ar fi trebuit să se nască în acei ani, cartea lui Gail Kligman e mai mult decît un studiu despre legiferarea reproducerii în comunism. Partea ei seacă, de investigaţie limpede şi bine documentată, este, mai întîi, o punere în context a fracturii intime pe care a produs-o această lege în „celula de bază a societăţii socialiste“ – familia, şi apoi o analiză a „medicalizării represiunii“, mai ales prin ameninţarea şi pedepsirea corpului medical, dar şi prin exploatarea fricii şi a laşităţii unora dintre cei ce-i aparţineau. 

Construirea propagandei reproducerii – cu accentele ei lemnos-caraghioase – a fost, se ştie, doar o parte „specializată“ a marii propagande de partid şi de stat, unul dintre instrumentele de instituire a butaforiei care nu păcălea pe nimeni, dar îi speria pe destui. Redundanţa, ritualizarea propagandei, în multe dintre zonele vieţii cotidiene, a căpătat însă accente groteşti în acest spaţiu, prea intim, extrem privat. Cum era nevoie de lăudători profesionişti, scriitorii au fost cei vizaţi printre primii. Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor în acea vreme (învestit, aşadar, cu autoritate politică), scria, de pildă, în Scînteia din 24 septembrie 1966, un articol intitulat „Tradiţia caselor pline de copii“, în care amintea tradiţia ţărănească şi românească a familiilor numeroase. Cum trebuie să fi sunat acest articol cu o săptămînă înainte de „sîmbăta neagră“, ziua de 1 octombrie 1966, în care a fost publicat Decretul 770? În ce fel trebuie să-l fi citit cele (şi cei) care ştiau ce va urma (căci chiar se ştia înainte cu o săptămînă, iar în anumite spitale se avorta la foc continuu)? Cum poate fi citit acum acest articol dezgropat de Gail Kligman, cînd cărţile de literatură ale lui Zaharia Stancu, chiar şi cele de care mai dăm prin manuale de şcoală, par roase la rădăcină de morbul ambiţiei şi al arivismului? Vă spun cît pot de delicat: cu o mare greaţă. 

Capitolul „Amintiri amare“ şi mai ales cel dedicat „Poveştilor femeilor“ („umilirea şi frica publice, durerea şi furia private“) sînt istorii de viaţă crîncene, în care arta fugii şi a subterfugiului se întîlnesc cu crima, izolarea, ostracizarea. Te miri cum de aceste femei şi-au mai putut reveni vreodată (cele care, printr-un noroc, au făcut-o), cum au putut continua să trăiască normal, cum şi-au crescut totuşi (cele care au făcut-o) copiii nedoriţi, neaşteptaţi, neiubiţi... 

Prin adolescenţă, aveam o teorie (numerologică) legată de cei născuţi în ani cu 7 (’27, ’37, ’47, ’57...), teorie care a evoluat imperceptibil spre „cazul ’67“. Împreună cu cîţiva prieteni (cu toţii născuţi în cea de-a doua jumătate a lui 1967), am făcut, mai în glumă, mai în serios, portretul psihologic al „decreţelului“: refuzul realităţii, frondă interioară, interiorizare pînă la autism, fugă, euforia eşecului. Cred că nu întîmplător toţi amicii mei din „grupul ’67“ au plecat din România. Se zice că mai există şi tipul invers, reactiv, al „decreţelului“ (la urma urmelor, un supravieţuitor): adaptatul, eficientul, extravertitul cu orice preţ. O fi existînd, însă eu nu am întîlnit, pînă acum, vreunul.