Viața lor e un roman

Oare cît de mult contează povestea într-o psihoterapie? Cît de importantă este povestea de viaţă pe care cineva (ajuns, eventual, la un capăt de drum) se hotărăşte s-o împărtăşească, s-o desfăşoare, s-o expună în cele mai mici detalii intime, unui străin? Ce greutate pot să aibă, într-o relaţie artificială, construită, poveştile de viaţă ale celor doi oameni care stau faţă în faţă sau umăr la umăr (unul pe divan, celălalt pe fotoliul maestrului), de cîteva ori pe săptămînă? Dacă ne luăm după bogata literatură occidentală cu pretext sau tematică psy, povestea de viaţă a pacientului (client, îi zic pragmaticii), dar şi povestea relaţiei care se stabileşte în cabinetul terapeutului sînt esenţiale. De asemenea, e fundamentală povestea de viaţă a psihoterapeutului (de ce, cum, în ce fel a ajuns să fie cine este) cu surdina de rigoare, pusă în timpul formării, bine precizată şi stăpînită abia odată cu cîştigarea experienţei.

S-au tradus, în ultimii ani, mai ales la Editura Trei, suficient de multe istorii de psihoterapie, romane psy (curat scrise cele mai multe) în care se topesc povestirea de sine şi curajul de a-i da acesteia o formă, poate pentru a o constrînge să iasă la lumină. Cuvinte care eliberează de Marie Cardinal, Psihanalistul de Leslie Kaplan, Născut a doua oară... de Gerard Haddad sînt doar cîteva dintre ele. Ca să nu mai vorbim de romanele (cîteva ecranizate) ale lui Irvin D. Yalom, un analist care ştie exact că „terapia prin cuvînt“ (şi nu doar psihanaliza!) înseamnă, înainte de orice, o bună stăpînire-folosire-înţelegere a cuvintelor.

Poate şi din pricina acestor aşteptări necalibrate la realitatea românească am fost oarecum dezamăgită de Povestirile de psihoterapie românească, apărute tot la Editura Trei, în 2009. Ele sînt, în fond, cazuri clinice extrem de interesante pe alocuri, inedite fără îndoială, curajoase prin abordările diverse şi toleranţa programatică (măcar între copertele acestei cărţi) dintre diferitele curente psihoterapeutice. Nu sînt însă povestirile de viaţă (şi moarte) pe care le aşteptam, nu sînt inedite povestiri de transformare şi străluminare analitică, nu sînt (re)construcţii de sine, rearticulări din tenebre, cum am citit în alte literaturi şi cum, fără îndoială, au existat şi în penumbra cabinetelor româneşti din ultimii 20 de ani. Desigur, cele 19 cazuri clinice din toate zonele psihoterapiei contemporane (psihanaliză, psihoterapie cognitiv-comportamentală, jungiană, adleriană, tranzacţională, umanistă, pozitivă, integrativă ş.a.) sînt o excelentă materie primă de seminarii şi conferinţe pentru studenţii şi colegii analiştilor de vîrf care semnează în această carte. Şi, la urma urmelor, chiar şi pentru romancierul aflat în căutarea de tipologii borderline. Ele îl pot însă deconcerta – şi din pricina specializării afişate, a superiorităţii analitice indiscutabile, a jargonului nerelaxat – pe cititorul pur şi simplu, acel cititor care citeşte cărţi din mai multe zone, care e interesat de toate cele omeneşti şi care se simte exclus de breviarul psy, de limbajul neintrat încă în limba română (greu de desluşit fără un dicţionar de specialitate), de cazuistica şovăitoare, dar triumfantă. Nu e cazul, aş adăuga dacă n-aş fi suspectată de parti pris, celor mai mulţi dintre psihanaliştii care semnează „povestiri“ în această carte şi pentru care îndelungata practică a terapiei prin cuvînt a dus undeva mai aproape de aşteptările „omeneşti“ ale cititorului normal, aşadar ale potenţialului interlocutor.
Paradoxal însă, zona care împacă – la noi, în acest moment – acurateţea necesară a domeniului şi nevoia de povestire, de divulgare este, cred, un serial de televiziune recent produs şi (parţial deocamdată) difuzat pe HBO, În derivă.

Paradoxal, mai ales pentru că e un serial scris iniţial în Israel, de Hagai Levy, şi care a trebuit adaptat realităţilor româneşti. Cu o distribuţie de zile mari din toate generaţiile de actori, cu scenarişti rodaţi şi cu regizori pe măsură, În derivă promite să joace, pentru cititorul normal de literatură psy, dar şi pentru potenţialul pacient-client, rolul de divulgator, mediator, „frăgezitor“. Există, desigur, în anumite episoade un accent apăsat pe rapiditatea intrigii care trenase pînă atunci, o apăsare pe conflictul epic spectaculos, pe tipicitatea cazurilor (prinţesa şi văcarul, transferul erotic tumultuos, copilul tarat şi abuzat), dar nici nu se putea altfel într-un serial secund, adaptat după original. Asumarea „la vedere“ a structurii, a schemei, urmărirea pe zile şi ore a unor cazuri-limită (o anestezistă îndrăgostită transferenţial, o gimnastă sinucigaşă, o femeie de carieră care avortează pe divan, un cowboy fără dileme), dar şi sugerarea cazuisticii de croazieră reprezintă chiar clou-ul serialului, premisa lui de „familiaritate“ şi empatie cu spectatorul. Alături, desigur, de scenariile bine scrise şi bine aclimatizate, cu suficientă oralitate de post-tranziţie, cu previzibilul de rigoare, dar cu şi cîte o surpriză (nu doar analitică) de proporţii...

Viaţa fiecăruia dintre personajele acestui prim serial românesc de televiziune realizat de HBO România e un roman, iar cei care scriu-interpretează-regizează acest roman vizual cu sertare ştiu că din înlănţuirea de povestiri veridice al căror raisonneur e Marele Psy (magistral interpretat de Marcel Iureş) se naşte şi Povestea. O poveste – cum altfel? – fără sfîrşit, spusă cum trebuie, de cine trebuie şi, mai ales, cui trebuie.